Partidul Comunist Român şi-a asumat revolta de la Griviţa ca un moment glorios al istoriei sale.

În luna mai, revista „Historia" consacră un număr substanţial de pagini unui moment despre care s-a vorbit enorm înainte de 1989, pentru ca după, timp de 20 de ani, să nu se mai vorbească aproape deloc: evenimentele de la Griviţa din 1933. Semnez în acest dosar articolul principal: „Griviţa 33 - o diversiune a lui Carol al II-lea?" Una dintre concluziile acestui material, sinteză a unui studiu mult mai larg, pe care-l voi publica într-o carte, e următoarea: revolta de la Griviţa a fost o mişcare de protest provocată de cauze socio-economice reale: de la măsurile de austeritate ale Guvernului, confruntat cu un deficit bugetar uriaş, până la corupţia înspăimântătoare care domnea la nivelul conducerii Atelierelor şi al conducerii CFR. Aşa cum arăta Pamfil Şeicaru în „Istoria partidelor Naţional, Ţărănist şi Naţional-Ţărănist", în revoltă s-au implicat şi comuniştii de la Ateliere. O implicare normală - aş spune - câtă vreme Partidul Comunist Român era o formaţiune de stânga, chiar dacă extremistă. Asta nu înseamnă însă, cum a căutat propaganda comunistă să ne convingă, că mişcările revendicative de la Griviţa au fost provocate şi organizate de Partidul Comunist Român.

Aşa cum arăta Corneliu Zelea Codreanu în şedinţa din 16 februarie 1933 a Camerei Deputaţilor, cauzele revoltei au fost „foamea" şi „nedreptatea". Şi cu toate acestea, înainte de 1989, Partidul Comunist Român şi-a asumat revolta de la Griviţa ca un moment glorios al istoriei sale. N-a făcut-o de unul singur. L-au ajutat enorm nimeni alţii decât adversarii săi de moarte: partidele democratice interbelice.

Aşa cum subliniez în articolul din „Historia", Guvernul PNŢ, dar şi partidele politice de la vremea respectivă au preluat de la Armand Călinescu, subsecretar de stat la Interne şi omul Camarilei