Coborât din înaltul cerului, întotdeauna de culoare nativ albastră ca şi seninul primăverii, porumbelul a ales să-şi împartă destinul cu omul încă din timpuri imemoriale. A apărut în proximitatea umană, la început din curiozitate. A urmat apoi "traseul" tuturor animalelor domestice, fiind iniţial îmbiat cu hrană în semn de bun venit, ulterior plătind şi el preţul independenţei cu... dependenţa de raţie, pentru a fi, bineînţeles, util omului.

Nimic nou sub soare, ce fac banii astăzi intraspecific a făcut hrana în antichitate interspecific! Dar poate ca o palidă consolare pentru nobilul înaripat, porumbelul călător şi pisica (paradoxal!) sunt probabil singurele animale domestice "libere" sau, poate mai corect spus, care beneficiază de momente de libertate totală permise de om.

Şi, pentru a continua comparaţia domestică din spaţiul extremelor, tot porumbelul călător este acela care concurează, de data aceasta, cu... câinele în ceea ce priveşte fidelitatea faţă de om. El este capabil să revină acasă de la peste 1.000 de kilometri, privat de hrană şi printr-un efort continuu, aproape de necrezut. Efort pentru care, nu rareori, preţul plătit este cel suprem. Într-o veşnică luptă, de altfel, inegală cu uliul, cu şoimul, cu omul fără suflet, cu vântul şi cu ploaia, porumbeii cu adevărată valoare competitivă nu se opresc din cursă decât o dată, la final, acasă.

Totuşi, de dragul adevărului ştiinţific, trebuie să precizăm că porumbelul călător este fidel perimetrului uman, materializat în subconştientul său în primul rând prin curtea, cuşca sau voliera habituală, şi în plan secundar omului, de care însă se ataşează încă din prima lună de viaţă. Un porumbel călător îşi recunoaşte stăpânul după circa douăzeci de zile de coabitare. Câinele, în schimb, îşi manifestă doar devotamentul strict faţă de om, teritorialitatea fiind de fapt numai o form