Criticul de film Anca Grădinariu scrie despre “starea de jurnalist” în România. Îmi permit să citez o bucată mai mare pentru că merită. Restul îl puteţi citi pe blogul său de pe HBO.

Ca jurnalist, ai mare noroc daca esti angajat cu carte de munca pe un salariu minim. Insa, daca seful are chef sa scape de tine, iti taie drepturile de autor si te lasa cu salariul minim… Cat poti sa rezisti inainte sa-ti cauti de lucru in alta parte? Iar cei care n-au avut niciodata carte de munca… Ei bine, ei trebuie sa-si asume conditia innebunitoare de “there’s no tomorrow”. Sa se resemneze, n-au nicio garantie, nicio asigurare, niciun ban la fondul de pensie (si nu-mi veniti in contra-argument cu marea gogorita a pensiilor private), nici un drept la preaviz sau la compensatii. Sindicatele de aici? Hahaha. Se spune ca SUA e patria capitalismului feroce, insa ce diferenta imensa de statut intre ziaristul american si cel roman… Acolo, gratie sindicatelor, concediatii primesc beneficii si despagubiri in cazul unor concedieri, ba chiar pot sa conteste in justitie incetarea contractului de munca.

La noi, e o barbarie.

Acum, nu mai sunt “pseudo-angajata” nicaieri si ma intretin doar din colaborari; n-ar trebui sa ma plang, in conditiile in care 60% din jurnalistii buni pe care-i cunosc isi cauta de lucru. Dar asta mai inseamna si ca, fiind platita la bucata, o indisponibilizare de 2 saptamani e echivalenta cu o tragedie. Poate noi, cei care ne castigam existenta din ceva atat de futil precum scrisul, ar trebui sa invatam sa fim ambidextri, sa scriem cu programul ala windows de dictare. Ar trebui sa ne asiguram mainile si, de ce nu, creierul.. Pentru ca daca noi nu avem grija de noi, nimeni nu are… E vorba, pana la urma, de o dragoste neimpartasita. Cine spunea ca “jurnalismul e o meserie pe care o iubesti cu pasiune, dar care nu te iubeste la loc?”

Criticul de fil