După şapte decenii de viaţă, nea Marin îşi aminteşte cu nostalgie de anii când fugea de acasă, ca să ajungă la ore, împotriva voinţei părinţilor. Până în clasa a opta a luat premiu la şcoală.

Îşi spune lemnar. Este tâmplar în toată regula. „Nu-i o meserie pentru oamenii care n-au carte. Eu am fost un copil deştept“, spune cu toată tăria olteanul din localitatea Teasc.

Diplomele, în rame

Dovadă stau cele opt diplome pe care le-a agăţat pe peretele odăii şi la care nu vrea să renunţe în ruptul capului. „Să ştie şi nepoţeii mei ce bunic au şi să-mi urmeze exemplul!“, este dorinţa bătrânului. Sacrificiile pentru a absolvi opt clase nu au fost puţine. Cel mai greu de înfruntat a fost decizia părinţilor, care i-au interzis să se mai şcolească.

„Tatălui meu nu prea îi plăcea munca. Trebuia ca să câştige cineva un ban pentru în casă“, spune doljeanul. Şi-a luat asupra sa această sarcină. A început să prelucreze lemnul, să facă linguri, tacâmuri, pe care mai apoi să le vândă.

„Într-o zi, tata mi-a legat şorţul, mi-a pus un cuţit şi o bucată de lemn în mâini şi m-a învăţat să fac un făcălete. Mi-a zis să las şcoala, că nu fac nimic cu ea în viaţă“, povesteşte bătrânul. Pentru că nu se putea lipsi de învăţătură, Marinică, după cum îi spuneau prietenii, pleca pe furiş spre şcoală, când nici nu se mijea de ziuă. A mâncat şi bătaie, din această cauză. Însă nu şi-a abandonat studiile.

„Cum puteam să îmi văd pe alee colegii cu ghiozdanele pe spate, iar eu să stau în atelier? M-aş fi îmbolnăvit de ciudă. Am încasat câteva joarde pe picioare, pe care niciodată nu o să le uit, dar măcar am o bucurie că m-am ales cu coroniţele”, adaugă Marin Brânzaru, care s-a înscris mai târziu la Liceul Fraţii Buzeşti din Bănie.

Întreaga poveste a lui Marin Brânzaru, astăzi în Adevărul de Seară