Nu știu cum au căpătat neoprotestanții denumirea de pocăiți, dar știu că în ziua de astăzi termenul și-a pierdut conotația și este mereu folosită în ton ironic. Pentru unii “pocăiții ” sunt oameni cumsecade care nu știu să se distreze și care nu se închină la icoane, pentru unii niște ipocriți, iar pentru alții sunt oameni sortiți iadului. Unii îi văd ca oameni limitați, chiar înapoiați, iar alții îi consideră de-a dreptul eretici, oameni cenzurați, disperați, care se chinuie să respecte Biblia ca să nu ajungă în iad.

Fiind o țară dominant creștin-ortodoxă, cel ce aparține acestei religii va fi considerat normal, iar “pocăitul” va gravita între normal și anormal. Din cauza acestui context religios, manifestările bisericii ortodoxe nu sunt considerate ca atentând asupra religiilor celorlalți, în timp ce o manifestare a minorității, a unui cult evanghelic întotdeauna capătă numele de prozelitism religios. De aceea românul care nu este “pocăit”, fie el și ateu, în contact cu aceștia manifestă o anumită reținere și este mereu în gardă, așteptându-se să fie martorul unui ritual de spălare a creierului. Reticența celorlalți provine și din faptul că neoprotestanții nu pun accent pe plăcerea trupească, interzicând dependențele și condamnând sexul înaintea căsătoriei, masturbarea și orice act sexual care nu se manifestă între un barbat și o femeie . Ceea ce pune punctul pe İ este impetuozitatea acestora de a suține existența unui Dumnezeu personal, într-o lume în care tot mai mulți devin deisti. Astfel imaginea generală este formată , pocăiții apărând ca oameni închiși la minte, frustrați sexual, care se chinuie să respecte anumite principii doar pentru a-și demonstra superioritatea morală.

Contrar părerii multora, “pocaiții” respectă anumite principii nu de frica iadului. Existența unei lumi perfecte și o relația personală cu Dumnezeu face ca modul de a trăi