Le dau locul în troleu, îi întreb dacã au nevoie de ajutor sã îşi care plasele sau orice bagaj ar pãrea greu, le cedez locul la cozi de diverse naturi, le rãspund frumos (dacã mã întreabã), îi trec strada (dacã, evident, vor). Mã gîndeam la un moment dat sã fac şi mici comisioane pentru cei care îmi sunt vecini, sau sã le dau una alta, dacã au nevoie. Încã nu o fac, v-aţi prins deja. Dar aşa cum sunt eu la capitolul “bãtrînii din jur” aşa sunt cam toţi oamenii pe care îi cunosc personal şi cred cã majoritatea dintre voi, cei care citiţi şi comentaţi pe aceastã platformã. Am fost crescuţi sã ne respectãm bãtrînii şi sã îi ajutãm fãrã sã punem pea multe întrebãri. Este atitudinea respectuoasã, bine-crescutã şi corectã – nu întotdeauna foarte implicatã, dar corectã. Aşa se face.

Mã mai enervez eu uneori , mai ales cînd circul cu mijloacele de transport în comun, inclusiv cu trenul, şi primii care se înghesuie de zici cã dau cumanii, gepizii şi pecenegii concomitent sunt cei în vîrstã, sau carã plãsoaie imense dintr-un capãt în celãlalt al oraşului findcã e mai ieftinã piaţa, dar îmi trec rapid afectele cînd îmi amintesc de doamnele din blocul meu şi de anul în care am fost recenzor la Recensãmîntul persoanelor şi locuinţelor şi m-au primit în case şi şi-au povestit viaţa lãcrimînd şi îndreptînd mecanic cite un colţ de mileu care nu stãtea drept.

Sãptãmîna trecutã mã prãbuşisem pe un colţ de terasã în Mãnãştur, în aşteptarea unei prietene, cu un bucheţoi incomensurabil de liliac ce ocupa trei sferturi din masã şi cu un suc de roşii cu gheaţã şi ţigãrile pe restul de un sfert. De dupã gardul viu rãsare un bãtrîn înalt. Trage unul dintre scaune şi se aşeazã. La masa mea. Fãrã nici un cuvînt. Se uitã la oameni. O fi obosit, îmi zic. De-aia s-a şi aşezat la prima masã ce i s-a ivit în raza vizualã. Bã, da’ totuşi. Sã nu mã fi vãzut? Vedea mãcar animalu’ ãla