Traversăm cu toţii o perioadă dificilă – catalogată de unele voci drept cea mai dificilă din 1989 încoace –, o perioadă în care, mai mult ca oricând, ar fi nevoie de solidaritate şi de conlucrare între politicieni şi autorităţi publice. Previzibil, nu avem parte de aşa ceva, iar efectele, tot previzibil, nu le resimt cei care, în loc de coeziune şi soluţii viabile pentru ieşirea din criză, oferă mostre de verbiaj isteric, în căutarea şi fidelizarea unui electorat pierdut. De joi, de când preşedintele Traian Băsescu şi-a asumat anunţul, total nepopular, privind pachetul de măsuri de austeritate pe care îl va adopta Guvernul, la solicitarea F.M.I. – unele dintre măsuri, cele privind diminuarea nediferenţiată a pensiilor şi a salariilor, fiind deplasate şi incorecte, indiferent dinspre ce parte a eşafodajului politic le-ai privi –, scena politică românească dă în clocot. Însă nu prin dialog constructiv. Avem un iarmaroc al atacurilor publice lansate de opoziţie la adresa puterii, atacuri care, deşi virulente, sunt absolut sterile. Sunt doar transparente acţiuni de captatio benevolentiae lansate de opoziţie acelei părţi a electoratului afectate de măsurile luate de putere. Or, în astfel de situaţii, nu polemicile electorale ar trebui să se facă auzite. O clasă politică matură ar fi fost firesc să dea dovadă de unitate, ar fi fost firesc să asistăm la dialoguri constructive între stânga şi dreapta, finalizate cu alternative viabile.

În altă ordine de idei, nu i-a întrebat nimeni pe vocalii lideri ai celor două partide din opoziţie, liberalul Crin Antonescu şi pesedistul Victor Ponta, secondaţi de Mircea Geoană şi Dan Voiculescu, ce măsuri ar fi luat, în situaţia ipotetică în care s-ar fi aflat la conducerea ţării, dat fiind că niciunul nu a dat astfel de explicaţii.

De asemenea, ca informaţii de fundal a actualei stări de fapt, ne aşteptam să aflăm toate cauze