O zi mai potrivită decât 10 Mai, Ziua Monarhiei, nu puteam găsi pentru această observaţie: într-un fel sau altul, României îi trebuie un “domn străin”. Nu neapărat în sensul monarhiei. Reforma nu s-a prea implementat în România modernă, decât cu un impuls din afară. Era valabil atunci când Carol I a acceptat să vină la conducerea ţării, este valabil şi acum, când, pentru a lua în sfârşit criza de coarne, guvernul are nevoie de o sulă pusă în coaste de către FMI.
“România va primi următoarea tranşă a împrumutului de la Fond de-abia după implementarea COMPLETĂ a măsurilor de austeritate” – a spus Jeffrey Franks. Aceasta este singura garanţie că vor fi reduse, într-un fel sau altul, cheltuielile statului, acum, în al treisprezecelea ceas. Că modul în care se preconizează această scădere a cheltuielilor este idiot, prin reducerea universală a salariilor de la stat şi a pensiilor, nu prin disponibilizarea celor care se calcă degeaba pe picioare în administraţie, prin înlăturarea clientelei politice (aşa cum s-a tot vorbit), este partea a doua. Dar probabilitatea ca măsuri de austeritate să fie luate este ceva mai mare acum, decât astă vară, când Boc anunţa reducerea fondului de salarii la stat cu 20%, fără ca declaraţia sa să aibă vreo finalitate palpabilă.
Pe de altă parte, fermitatea FMI este bună. La sfârşiul anilor 90, FMI adâncea Argentina în criză continuând să împrumute bani guvernului chiar şi atunci când acesta nu lua măsurile evident necesare pentru a scoate ţara din criză. “Indulgenţa FMI” de atunci a contribuit din greu la convulsiile economice şi sociale prin care a trecut ţara latino-americană, conform concluziilor unui audit intern al Fondului, din 2004. Intransigenţa faţă de guvernul României este absolut necesară, iar FMI şi-a învăţat lecţiile, între timp.
După 89, nicio reformă din România nu s-a făcut în urma unui impuls intern, ci
