Recunosc, realitatea mea este alta decat realitatea majoritatii. Nu pentru ca as fi un om bogat, nu sunt (nici n-as vrea sa fiu, in afara de un bogat american si un bogat japonez- asadar bogati de alte nationalitati, educati in alt spirit si cu o alta viziune asupra vietii, toti bogatii pe care i-am intalnit in Romania au niste “pasarele” greu de trecut cu vederea: unii sunt rupti de Terra, altii sunt avari, unii sunt infatuati, altii marlani…si tot asa, deci bogatia nu e o asa de mare afacere pentru ideea de OM) insa m-am inconjurat de oameni ok, optimista fiind, am invatat sa vad partea buna a lucrurilor, am grija pe unde merg si ce fac, ma feresc de situatii si oameni dubiosi, si in general, incerc sa fac atat din viata mea, cat si din cea a celor care sunt langa mine, ba chiar si din a strainilor cand sunt lasata- un mic paradis (nici nu e greu, atunci cand ai asta in sange).
Insa stiu cum arata realitatea pentru marea majoritate a oamenilor din Romania, nu sunt nici surda sau oarba, nici proasta, nici ignoranta. La fel ca toti romanii aud si eu cand Sebastian Vladescu spune ca avem crestere economica “in jur de zero” si deficit bugetar de 6,8%, aud si ma minunez cand presedintele vrea sa previna “grecizarea tarii”, citesc ca tara noastra este alaturi de Bulgaria pe ultimele locuri in clasamentul competitivitatii din Uniunea Europeana, sau ma crucesc cand cineva la tele striga in gura mare ca “suntem victimele lui Boc”(?? nu suntem victimele nimanui, suntem victimele noastre mai degraba, si pentru ca noi am ales sa existe Boc, Boc nu s-a ales singur).
In una din zilele saptamanii trecute am dus impreuna cu cineva niste alimente unei familii de varstnici care locuiesc in cartierul Salajan, din capitala (pentru cei care nu locuiesc in Bucuresti, cartierul este unul normal, nu e nici varful , nici low-ul capitalei). Apoi, am lasat masina in fata bloc
