După desăvârşirea unităţii naţionale România a fost obsedată de două ameninţări: naţionalismul maghiar şi expansionismul rus. Făcând din intrarea în alianţe care să îi apere împotriva acestora o prioritate absolută, românii au adoptat politici care adesea au creat mai multe probleme decât au rezolvat.În 1997 s-a încercat ieşirea din atare logică.

Atunci s-a vorbit nu doar de "reconcilierea istorică", ci şi de "parteneriatul istoric" româno-maghiar, subliniindu-se solidaritatea obiectivă de interese strategice pe care să se bazeze. Complementar s-a promovat teza potrivit căreia în folosul securităţii sale, România trebuie să facă parte din aceleaşi alianţe cu Ungaria. În plus, prin dezvoltarea UE în direcţia unei democraţii transnaţionale s-a căutat trecerea de la ordinea rivalităţii statelor-naţiune ("ordinea Trianonului") la cea a federalizării acestora, având ca scop securitatea lor comună, atât sub aspect politico-militar, cât şi socio-economic.

Cât priveşte Rusia, o nouă doctrină românească nu a apucat să se închege. S-a vorbit despre "globalism multipolar", "echilibrarea centrelor de putere globală", "statutul post-imperial al Rusiei în ordinea globală", "parteneriatul strategic dintre Rusia şi UE", "strategia proiectelor comune în vecinătatea comună ruso-europeană", "partajarea răspunderii internaţionale". Asemenea concepte nu s-au articulat, însă, într-o viziune unitară şi politici concrete.

Dimpotrivă, cu timpul au fost împinse în umbra vechilor reflexe confruntaţioniste. Refuzând atât rolul combatantului fanatic în perpetuu război rece cu Rusia, cât şi pe cel de cal troian al Moscovei în familia euro-atlantică, România a riscat prea puţin spre a trezi teama oponenţilor sau admiraţia prietenilor şi a iritat prea mult (inclusiv prin ambiguitatea politicii faţă de Moldova) spre a nu-şi crea ostilitatea tuturor. În controverse