Modul în care o mână afectată de diverse traumatisme îşi recapătă sensibilitatea şi mobilitatea este explicat de medicul Sebastian Diaconescu, specialist recuperare la Institutul Naţional de Recuperare, Medicină Fizică şi Balneologie din Bucureşti.
"Mâna reprezintă cel mai complicat segment de membru din organism. Ea nu este doar organul prehensiunii (acţiunea mâinii de a prinde cu ajutorul degetelor) şi al celei mai importante sensibilităţi discriminative, ci este, în acelaşi timp, organul personalităţii umane, al expresivităţii, al profesionalităţii celei mai elaborate. Toate segmentele membrului superior nu au decât rolul de a pune mâna în poziţia cea mai favorabilă pentru o acţiune cu finalitate", spune medicul Diaconescu.
În majoritatea cazurilor, suferinţa mâinii este de natură traumatică. Mâna suportă greu imobilizarea, chiar de scurtă durată, redoarea (rigiditate) şi retracturile devenind, ulterior, foarte greu de îndepărtat.
"Este întotdeauna dificil de găsit echilibrul şi raportul just între imobilizare şi remobilizarea mâinii traumatizate. Mâna traumatică prezintă mai multe grupe clinico-recuperatorii: leziuni tendinoase, paralizii ale nervilor periferici, mâna rigidă, amputaţiile.
Leziunile tendinoase pot fi rupturi parţiale sau secţionări complete. Acestea, iniţial, sunt de competenţa chirurgului (sutură/grefă) sau sunt imobilizate în orteze.
După perioada variabilă de imobilizare, se trece la etapa recuperatorie, care constă în kinetoterapie activ-pasivă şi activă (inclusiv în apă), mobilizări în cadrul activităţilor uzuale zilnice, masaj şi fizioterapie. În timpul kinetoterapiei, dacă mişcările sunt făcute nesupravegheat, se poate produce ruptura parţială a unor aderenţe de pe tendon.
Din punct de vedere etiologic, se pot diferenţia leziuni traumatice ale nervului şi afectarea nervului prin
