Ionuţ Popescu oferă un exemplu de reacţie în faţa unui aparat anchilozat. Citesc şi citez de pe HotNews scrisoarea de demisie înaintată acum o lună.

Domnule Presedinte,

Va rog sa luati act de demisia mea din calitatea de membru al Consiliului de Administratie al Eximbank,incepand cu data de 1.05.2010. Sunteti la curent cu discutiile din mass-media despre legea salarizarii si despre viitoarea lege unitara a pensiilor. Necesitatea acestor legi este pusa in discutie si in contrapondere cu existenta unor salarii si indemnizatii in companiile si institutiile de stat foarte mari in raport cu salariul mediu. Personal,mi se pare incorect ca premierul Emil Boc sa fie acuzat ca tolereaza aceste salarii si indemnizatii,in conditiile in care acestea nu depind direct de decizia primului-ministru. Pentru ca eu nu am nicicum posibilitatea de a-mi reduce de unul singur indemnizatia pe care o incasez de la Eximbank,am ales sa demisionez. Evident,inteleg ca prin aceasta demisie nu vor scadea cheltuielile bancii (cel care imi va lua locul va avea exact aceeasi indemnizatie) dar,din punct de vedere personal,cred ca este cea mai buna decizie. Cred,de asemenea, ca aceasta demisie este si o premiera in istoria bancii.

PS Am ales sa demisionez incepand cu data de 1 mai 2010 pentru a lasa timp actionarului majoritar de a numi un inlocuitor si de a putea obtine in acest timp si avizul necesar de la BNR.

Cu stima, Ionut Popescu

Domnului Ionut Costea, Presedinte al CA al Eximbank

De rezolvat n-am rezolvat nimic cu astfel de gesturi. Dar nu poţi vorbi de solidaritate cînd nu încerci să rezolvi măcar situaţia oamenilor care ar vrea să-şi micşoreze salariul dar nu pot. Acum se vorbeşte d eun fond de solidaritate sau aşa ceva – tipic dreapta de baltă: să dam ca pe o pomană banii care li se cuvin unor cetăţeni.

Ionuţ Popescu oferă un exemplu de reacţie în faţa