Am privit în ochi disperarea. A trebuit să fac o călătorie de aproape zece mii de kilometri pentru asta, deşi, veţi spune, recentele măsuri anunţate de preşedintele Traian Băsescu mi-ar fi oferit acest prilej aici, în România.

Dar disperarea pe care am văzut-o în cel mai dezvoltat oraş al Chinei, Shanghai, e altfel. Eram la capătul unei zile în care bătusem la pas Expoziţia Mondială, cu câteva ore înainte de deschiderea oficială.

Autocarul care urma să transporte până la hotel grupul de jurnalişti români aştepta la ieşirea din situl expoziţiei, în dreptul Centrului Media. Am traversat bulevardul. Am fost ultimul care a urcat în autocar. În momentul în care am pus piciorul pe scara maşinii, un bărbat de 30-35 de ani, care stătea pe trotuar, a desfăcut un pachet învelit în hârtie de ziar. Înăuntru erau o bucată de pânză albă şi o cărămidă. Omul a aruncat cărămida într-o fereastră a autocarului şi a strigat ceva. Apoi a încercat să desfăşoare bucata de pânză, pe care scria ceva. N-a apucat să facă asta pentru că doi poliţişti lau imobilizat şi l-au trântit. (Oraşul Shanghai este împânzit de poliţişti, cel puţin în această perioadă, cât ţine Expoziţia, şi cel puţin în preajma uriaşului permietru al sitului expoziţional.)

Am coborât din autocar val-vârtej şi am început să fotografiez. Poliţiştii care se ocupau de „atacatorul” nostru lucrau în tăcere. Ori n-am auzit eu bine, ori toată „acţiunea” s-a desfăşurat într-o linişte de neînţeles (nici trecătorii nu ziceau nimic; priveau şi atât.)

M-am apropiat de omul fixat la pământ şi am continuat să fotografiez. Şi el tăcea. Parcă nu i s-ar fi întâmplat lui. La un moment dat, a întins mâna şi mi-a fixat ochii. Apoi l-au luat pe sus şi l-au dus, împreună cu bucata de pânză pe care îşi scrisese mesajul, într-o curte interioară, după o poartă şi o uşă cu gratii. Nimeni nu vorbea englez