Cameleonismul lui Gili este unul în răspăr: el ia culoarea primejdiei, a adversarului. Confruntarea este camuflajul său. Artei politice corporatiste, strident - dar protejat - angajată, el îi răspunde cu reprezentările sale neutre, dar tăioase: jumătăţi de zvastică meticulos pictate sau cruci gamate ale căror anse devin capete de păsăruici duios ciripitoare. Artei ortodoxiste triumfaliste (în care proliferează containere spirituale pure precum coloanele, absidele, potirele) el îi răspunde cu Dricul său în culori de migrenă - o remorcă de tractor cu capitonaj de cabinet ministerial. Artei video revoluţionare tehnic el îi răspunde cu filme în care artistul se aţine cu degetul pe linia orizontului până îi cade mâna, până îi cade orizontul, până îi cade camera.

Artei fiţos-neoconceptualiste, făcută de copywriteri în concediu de maturitate, îi răspunde cu acţinea CO, vocala şi consoana ce alcătuiesc un logo impenetrabil, marca înregistrată a unui produs mental sarcastic. Iar artei „bune“, acelui medicament generic modernist, el îi răspunde cu lucrările sale aparent abstracte, în miezul cărora survin însă neverosimile (deşi perfect riguroase) întâmplări pop, realiste sau chiar suprarealiste. Gili Mocanu este un artist neliniştitor, anxios şi negăsit, care-şi croieşte poteca transversal, peste drumurile bătătorite ale altora. Lucrările sale citează pedanteria crispată a „maeştrilor“ locali şi, la fel ca aceştia, fac tapaj de intelectualism, de profunzime şi de metafizică. Doar că, suspicios faţă de orice găsire, Gili se scutură mereu de sensuri, de credinţe, de opţiuni. Marcate de o violenţă internă, tăcute şi sumbre, lucrările lui Gili sunt produse în spaţiul interstiţial dintre edificarea intelectual-spirituală printr-o formulă geometrică solidă şi premoniţiile unui spectru cromatic apăsător, nu rareori morbid.

Agresive, autoritare, dar ludic-lunecoase, luc