Scena 1. Undeva, în Bărăgan.

Căldura topeşte asfaltul ieftin turnat de Umbrărescu, Cocoş & Co. Cu piciorul pe grumazul împricinaţilor, Radu Berceanu îi pune să jure că îl refac, de data aceasta la un preţ de trei ori mai mic, dar la o calitate superioară. Gemând amarnic, printre înghiţituri de bitum diluat, aceştia se codesc, calculează în minte că marja de profit rămâne una acceptabilă, totuşi. Jură.

Scena 2. Tot în Bărăgan

Mihăiţă, ginerele domnului Mişu, se opreşte o clipă să-şi şteargă transpiraţia, pe scările din marmură ale primăriei. Nu-i vine să pornească mai departe, aşa că deschide dosarul pe care îl plimbă conştiincios de un an şi mai bine, de când socrul său l-a angajat la minister, între biroul de la parter ce i-a fost repartizat şi etajul unu, unde domnişoara Cati are filtru de cafea şi Lavazza de la protocol. Este pentru prima dată când îl deschide, până acum nu a făcut decât să-i schimbă coperţile, să pară mereu altul. Asudat, citeşte aproape absent până la final, când descoperă ce a vrut să spună autorul, (pe care nu l-a cunoscut, întrucât a fost concediat să i se facă lui loc): mai e nevoie doar de o semnătura domnului Mişu pentru ca primăria să primească fonduri europene, să tragă canalizare în comună. Să vezi că mereu a zis tata-socru că vrea o fosă d-aia şceptică nouă, ce supriză îi fac. Porneşte vijelios către biroul viitorului bunic al copiilor săi, intră la timp pentru a auzi clinchetul cătuşelor şi plânsul sincer al acestuia: cum adică nepotism? N-am angajat nici un nepot, doar pe sor’mea, pe ginere’miu şi pe cuscra. Îşi zice în gând, Cati e verişoară de-a treia cu fii’mea. Apoi, înspăimântat, cu voce tare tare: iartă-mă, Doamne.

Scena 3. Bucureşti, tot un fel de Bărăgan, dar cu semafoare.

Ca în fiecare zi lucrătoare la prânz, nea Costel îşi bea PET-ul de bere pe banca din faţa blocului. În ciuda faptului că în