Unele ţări au o lejeritate naturală de a se raporta la conceptul puterii strategice şi de a trăi realitatea acestuia. În mod evident, a fost în secolul al XVII-lea cazul Franţei Regelui Soare, Ludovic al XIV-lea; astăzi e cazul Chinei, a cărei conducere se simte foarte confortabil cu jocul clasic european al echilibrului de putere.

E clar că India intră în altă categorie. În termeni economici, încrederea de sine a Indiei a fost sporită de modul în care Occidentul o priveşte, marcat de un amestec dintre respect şi lăcomie: „Ce afaceri pot să fac pe o asemenea piaţă emergentă, cu o populaţie care o va depăşi foarte curând pe cea a oricărei alte ţări din lume?".

Dar pentru a înţelege raporturile politice şi diplomatice ale Indiei cu lumea exterioară, comparaţia care explică cel mai bine situaţia este cea cu America din 1920. La fel cum s-a întâmplat cu Statele Unite după primul război mondial, India realizează că statutul şi rolul său au suferit transformări profunde în ultimele două decenii. Şi, tot la fel ca America de atunci, nici India nu se simte prea bine în exerciţiul puterii globale.

Istoria şi cultura Indiei, de la împăratul mitic Asoka din secolul al III-lea î.e.n. şi până la Gandhi, obligă această ţară să pună un accent deosebit pe latura etică şi să se considere o naţiune „excepţională" în relaţie cu lumea. Spre deosebire de China, Indiei îi vine greu să se adapteze la statutul de „mare putere" în ascensiune. Ar fi, desigur, o exagerare majoră să vorbim despre un „complex de inferioritate" indian. Şi totuşi, India se compară constant cu China, rămâne obsedată de Pakistan şi a început de curând să analizeze mai critic relaţia cu SUA.

E un lucru natural pentru India să-şi proclame o superioritate „democratică" faţă de China şi să admită concomitent că la toate capitolele strategice joacă într-o altă ligă. Dar este oare posibil să facem o c