În ultimii cinci ani, societatea românească şi sfera politicului s-au arătat preocupate de necesitatea reformării şi depolitizării Societăţii Române de Radiodifuziune şi de Televiziune. O luptă crâncenă care, nu de puţine ori, a generat derapaje de limbaj, acuze privind încercările de depolitizare şi proteste din partea sindicatelor celor două instituţii. Blocajul pare a da măsura mizei pe care o reprezintă televiziunea publică pentru politicieni. Unii dintre aceştia par a fi rămas captivi unor preconcepţii conform cărora televiziunea publică este un instrument de manipulare şi control, care nu trebuie lăsat din mână, fie că eşti la putere, fie că eşti în opoziţie. Că televiziunea îţi oferă un ascendent asupra adversarilor politici şi că te poate ajuta să câştigi campaniile electorale.
Dar cât de validă mai este astăzi ecuaţia televiziune-alegeri, susţinută de bine cunoscutul exemplul al dezbaterii Nixon-Kennedy? Alegerile din Marea Britanie, din 6 mai 2010, ne demonstrează că repurtarea unei victorii în dezbaterea televizată nu înseamnă automat şi câştigarea alegerilor. Voturile nu se pot capitaliza exclusiv pe baza prestaţiei televizate. Din contră. Iar politicienii români, probabil, ar trebui să ia aminte la acest caz şi să poată dezbate obiectiv soluţiile pentru deblocarea situaţiei SRR şi SRTV.
Rezultatul alegerilor din Marea Britanie a clasat Partidul Liberal Democrat (PLD) pe cel de-al treilea loc. Mulţi s-au arătat dezamăgiţi de această poziţie, mai ales după ce liderul partidului, Nick Clegg, a părut să domine dezbaterile televizate la care a participat alături de adversarii săi politici. Ceea ce însă poate fi considerat şi mai îngrijorător pentru PLD este faptul că, în ciuda prestaţiei excelente a liderului său, nu a reuşit să îşi conserve cele 62 de locuri obţinute în 2005, ei trebuind să se mulţumească cu doar 57.
După prima dezbatere
