După apariţia din 2008 la Festivalul Masters of Jazz de la Bucureşti, Dianne Reeves a revenit pe scena Sălii Palatului. Asemenea lui John McLaughlin, marea interpretă are atât de multe de spus, încât poate fi asemuită cu un mare muzeu.

Dianne Reeves este un focar de cultură cu care trebuie să vii în contact pe îndelete, de mai multe ori. Faptul că România a fost inclusă pe lista ţărilor în care marea cântăreaţă americană îşi va lansa noul album - concertul de la Bucureşti nefiind inclus în niciun festival - este mai mult decât onorant. Mai ales dacă ne gândim că imaginea noastră de „iubitori de jazz", o amintire luminoasă cu care adesea pleacă marii artişti de gen prezenţi pe scenele noastre, se datorează unui public aproape neschimbat, pe cât de fidel, pe atât de restrâns numeric.

Lipsa informaţiilor prealabile privitor la componenţa grupului instrumental care însoţeşte artistul principal, lipsa programului concertului sunt deconcertante, mai ales atunci când contribuţia acestora este atât de importantă.

Nu sunt primii organizatori de concerte din România care procedează aşa, drept care trecem mai departe, pentru că peste toate amărăciunile noastre locale a răsunat vocea Diannei Reeves.

Sunet, spirit, ştiinţa de a cânta, contopirea ştiinţei şi a rigorii cu forţa de seducţie izvorâtă din talent şi o bucurie a comunicării care poartă ceva din inocenţa copilăriei, sunt acele trăsături artistice rare care ne fac să fim recunoscători şansei de a o fi văzut şi ascultat - şi încă pentru a doua oară - pe Dianne Reeves, în deplinătatea forţei sale creatoare. Fără să fie ostentativă sau în vreun fel tributară efectului în exces, este molipsitoare în demersul său artistic.

Empatică şi disponibilă - momentul de improvizaţie care a acoperit înlocuirea amplificatorului de bass care luase foc a fost o briliantă demonstraţie în acest sens - ea s-a doved