Soţii Ionescu au rămas fără slujbe în aceeaşi zi. Se aşteptau să devină şomeri, dar le-ar fi fost mai uşor dacă erau puşi pe liber în perioade diferite. Sau măcar unul într-o săptămână, iar celălalt o săptămână, două mai târziu. Necazurile trebuie să ţină şi ele o linie de normalitate. Le suporţi mai uşor dacă vin unele după altele, cu o anume logică. Atunci când se adună toate într-o singură zi, au ceva înfricoşător, supranatural. Au un dinadins care te poate înnebuni.
În ziua în care domnul Ionescu i-a telefonat soţiei la serviciu, ca să o anunţe c-a fost "reziliat", şi a aflat de la colega ei de birou că şi doamna Ionescu a primit preavizul, plecând val-vârtej şi uitându-şi poşeta cu actele şi cheile pe masă, a mai avut loc o nenorocire: maică-sa, bătrâna Claudia Ionescu a făcut infarct în timp ce se uita la televizor şi n-a mai putut fi resuscitată. Pentru fiul Ionescu, concentrarea atâtor veşti rele pe numai o jumătate de zi a fost mai mult decât putea mintea lui să îndure. Şi a clacat. În epocile de criză, situaţiile care devin din excepţie regulă suportă definiţii noi. Lui Vasile Ionescu a început să-i alunece judecata.
"Alunecările" astea se discutau public seara, când pensionarii din bloc se strângeau, de parcă urma să se dea bere ieftină, în jurul celor două bănci din "spaţiul lor" verde, şi duceau apoi vorba: a alunecat şi cutare de la scara C, dar şi cutare de la scara H. Nici nu mai pomeneau de rătăciri şi de căderi sufleteşti. Ştiau toţi cum e să aluneci. Te duci în jos şi nimeni nu-ţi spune unde o să te opreşti. Nu te prăbuşeşti, nu ţi se frânge deodată raţiunea. Aluneci! Vezi cum omul e de la o zi la alta mai confuz, mai nesigur pe ce zice. Îşi fereşte privirea. Vorbeşte cu tine parc-ar fi singur. Ce mai încolo, încoace - alunecă. Se duce. E plecat.
În familia Ionescu s-a petrecut tot ce era mai rău: au alunecat şi el
