…criza e unul dintre adevarurile acelea care se respira. Uiti de ele pana incepi sa te sufoci si abia atunci iti reamintesti placerea aerului tras in piept. Stim cu totii ca criza reprezinta o oportunitate – e prilejul pentru judecata, pentru separarea apelor de uscat. Teoria, insa, e una, practica ne omoara. Uneori la propriu.
Hegel spunea ca in razboi suveranitatea statului devine evidenta in ochii tuturor, chiar daca la modul negativ. Realizezi ca omul de unul singur nu mai conteaza. Averea lui, timpul lui, chiar viata ii pot fi sacrificate pentru salvarea suveranitatii. Teoriile contratului social isi demosntreaza, in asemenea momente, subrezenia filosofica. Pentru ca, daca intr-adevar statul a fost creat pentru a proteja viata, libertatea si proprietatea individului, de ce si le-ar sacrifica individul de buna voie pentru a-si salva … creatia? Si totusi, fara sa ne dam de cele mai multe ori seama, ne sacrificam. Parte din vietile noastre, din bunurile noastre, din libertatea noastra e pusa in slujba binelui colectiv. Constient sau nu, suntem in realitate mai buni decat ne imaginam.
O criza de proportii poate functiona in acelasi fel. Poate forta oamenii sa realizeze ca sunt mai mult decat o colectie de individuali. Le poate constientiza propria bunatate. Sau, dimpotriva, ii poate face sa creada ca scapa cine poate si solutia e “fiecare pentru el”. Nu degeaba atat razboaiele cat si crizele de amploare scot la iveala deopotriva eroismul si nimicnicia. Dupa un cutremur, unii isi risca viata salvandu-i pe altii de sub daramaturi. Altii le smulg dintii de aur din gura.
Basescu a vazut criza asta ca pe o oportunitate de a rupe pisica si de a intra in istorie. Daca tot esti obligat la sacrificii, de ce sa nu storci din asta tot ce se poate stoarce? De aceasta data, indemnurile la solidaritate nu au fost (doar) vorba goala sau retorica politicanista.