În 1231, în urma unei greve care dura din 1229 la Universitatea din Paris, regele Ludovic al IX-lea cel Sfînt şi mama sa, Bianca de Castilia, au acceptat să ofere independenţă Universităţii, totul fiind consfinţit prin bula papală Parens scientiarum. Scînteia care declanşase conflictul dintre universitari şi autorităţi fusese una din eternele încăierări de stradă dintre studenţi, renumiţi pentru viaţa boemă, beţiile şi vagabondajul la care se dedau, şi orăşenii care nu mai tolerau asemenea încălcări ale orînduielilor citadine.
Asemenea ciocniri între studenţi şi orăşeni au avut loc în toate cele trei mari universităţi europene ale secolului al XIII-lea – Paris, Bologna şi Oxford. În urma tuturor, comunitatea universitară, unită în jurul celor acuzaţi – de ce să nu o recunoaştem, uneori pe bună dreptate – a avut cîştig de cauză. La Bologna, nemulţumirea universitarilor este mai ales legată de tentativele Comunei de a decide asupra conferirii gradelor universitare. Bula din 1231 este primul act oficial general de atestare a autonomiei universitare faţă de puterea politică. Această autonomie a fost cîştigată printr-o mişcare de emancipare a universitarilor – studenţi şi magiştri deopotrivă – atît faţă de autoritatea ecleziastică a episcopilor, cît şi faţă de cea laică, a regelui şi a nobililor.
De atunci, principiul de guvernare colegială a treburilor universităţii a stat la baza organizării acestora în întreaga tradiţie occidentală. El este reafirmat în primul articol al unei declaraţii iniţiate de 80 de universităţi europene: Magna Charta Universitarum, semnată la Bologna în 1988. Carta are acum 668 de universităţi semnatare, dintre care 15 din România.
Ce înseamnă autonomia universitară azi? Ca Universitatea să poată decide, în Senat, asupra programelor de studii şi a direcţiilor de cercetare. Ca rectorii şi decanii să fie aleşi de corpul profe
