Am spus că-mi place BUG Mafia cu ultima lor piesă. I-am numit “artişti” şi sentimentul snob al fiinţei s-a răsculat imediat. Dar se pare că n-am explicat destul de ce radicalizarea limbajului nu înseamnă neapărat că voi scoate pistolul în stradă. E totuşi o lecţie elementară de consum al artei, fie ea pop sau “înaltă”.

Alin Fumurescu s-a arătat îngrijorat că ne băgăm prea mult p.. împreună cu trupa de hip hop. Semnalam o piesă bună. Şi da, e nevoie să te radicalizezi în vorbă atunci cînd e cazul – şi acum e cazul. Aşa cum e cazul să ne radicalizăm şi în faptă cu nişte greve pe bune, nişte proteste pe bune, nu tîmpenii sindicale aranjate pentru TV, dar nu ceream atac cu cocktailuri molotov, nu ceream – cum cerea un penibil la Răzvan Dumitrescu adineauri – să vină pensionarii militari să picheteze pe flancuri. Credeam că se ştiu limitele dintre text şi faptă, dintre muzică şi viaţă. Nu prea se ştiu.

Mesajul meu era simplu. (Văd că şi Paul are aceeaşi părere.) Sîntem complet anenatizaţi ca cetăţeni, ca purtători de drepturi şi de putere de ripostă atunci cînd sîntem abuzaţi. Aşa că măreţul meu îndemn radical era o burgheză constatare precum: băi, voi nu mai simţiţi că sînteţi călcaţi în picioare?

Pentru că ultimele ieşiri ale autorităţilor au o mare problemă etică, contractuală dacă vreţi: vor solidaritate în timp ce ei comit în continuare abuzuri cu banii noştri. Sînt gata să accept şi o amnistie a furturilor lor. Dar au ajuns să ne creadă atît de castraţi încît ne propun solidaritate ÎN TIMP CE continuă să acţioneze complet imoral. Celebrul om dintr-o bucată Băsescu vorbeşte generalităţi exact ca Iliescu (şi el critic al lui Năsatse, dacă vă amintiţi) în ultima perioadă de presedintie: mai uşor, băieţi, că ne văd ăştia.

Vlad Mixich se arată şi el contrariat că chem oamenii la revoltă. Şi apoi spune lucruri cu care sînt în principiu de acord,