Cu câteva săptămâni în urmă, reprezentanţii guvernamentali vorbeau despre posibila relansare economică ce ar fi trebuit să se producă în România începând cu al doilea trimestru al anului. Nu ştiu de ce a trebuit să vină în România delegaţia Fondului Monetar pentru ca Guvernul să afle că nici nu poate fi vorba despre relansare. Dacă facem apel la memorie, ne amintim că şi în urmă cam cu un an se lansau ipoteze optimiste privind semnele revenirii economiei româneşti (ce-i drept, atunci se pregăteau alegerile europarlamentare, era nevoie de o stare de spirit optimistă), după care, la sfârşitul verii, acelaşi Jeffrey Franks ne aducea cu picioarele pe pământ.

Reducerea salariilor bugetarilor şi a pensiilor, precum şi celelalte măsuri anunţate joi de către preşedinte par mai degrabă o improvizaţie decât o opţiune îndelung studiată, cu care Guvernul s-ar fi prezentat la negocieri. Altfel, ne este greu să înţelegem motivele pentru care, cu puţin timp înainte, Guvernul făcea presiuni pentru adoptarea rapidă în Parlament a Legii pensiilor, lege care, în condiţiile actuale, devine caducă (datorită atât modului de calcul al pensiei, cât şi a îngheţării pensionărilor anticipate).

„Varianta încrederii" este, desigur, mai puţin proastă decât cea a creşterii taxelor. Numai că, în forma în care ne-a fost prezentată, nu constituie decât o prelungire a agoniei. La capătul tunelului nu se zăreşte luminiţa, ci mai degrabă avem sentimentul rătăcirii într-un labirint. Cu câteva luni în urmă, îmi exprimam în această pagină („Cu capul la fund, până trece criza" - 3 martie 2010) scepticismul faţă de şansele de succes ale politicii economice a actualului Guvern. Fără plăcere, constat că scepticismul era întemeiat şi că defectul persistă: măsurile economice nu vizează deloc (sau prea puţin) stimularea relansării, fiind îndreptate aproape exclusiv către reducerea cheltuielilor bugetar