Sunt tânar, înca în câmpul muncii bine mersi, dar asta nu înseamna ca nu pot empatiza si sa-mi imaginez, privind ce s-a întâmplat ieri în principalele orase ale tarii printre care si Târgu-Mures, cum trebuie sa se simta pensionarii care si-au cerut drepturile obtinute dupa o viata întreaga de munca. Accentuez asupra cuvântului drepturi, deoarece pensiile nu sunt un privilegiu (cu câteva exceptii…), ci o datorie de ONOARE pe care statul, aceasta mâna nevazuta care îsi afunda mâna pâna la coate si uneori chiar mai mult în buzunarele noastre, o are de achitat celor care atunci când erau si ei tineri contribuiau la fondul de pensii.
Am participat, în aceasta saptamâna, la întrunirea unui club destinat persoanelor vârstnice si am ramas profund impresionat de luciditatea cu care acestia au analizat situatia în care au fost pusi de guvernanti si anume sa încerce sa supravietuiasca capitalismului feroce din România cu niste pensii simbolice, de câteva sute de lei, cu mult, enorm de mult, sub nivelul spagilor care se învârt prin mediile înalte care ne conduc, se pare, spre inevitabila pierzanie. „Efectiv vor sa ne omoare si astfel sa scape de grija banilor pe care spun ca n-au de unde sa ni-i dea. Ma întreb de ce am contribuit atâtia ani daca azi nu sunt bani pentru mine?”, mi-a spus o doamna, careia îi dau dreptate.
Potrivit statisticilor, populatia tarii e în continua scadere, la ultima raportare a Institutului National de Statistica fiind mai putini cu 5.000 de suflete. Oare câti dintre ei erau pensionari?! Greu, daca nu chiar imposibil de spus…
Ceea ce e însa evident ca buna ziua si ar trebui sa ne dea de gândit si noua, tinerilor din prezent, este tocmai paradoxul pe care îl traiesc azi vârstnicii si care ni se poate aplica si noua, peste câteva decenii. Ne garanteaza cineva ca nu vom pati si noi, cei care ducem în prezent în spate economia
