„Papá, ¿por qué somos del Atleti?” îşi întreabă un puşti tatăl în drum spre stadion. Răspunsul e un oftat prelungit. Scena e dintr-o reclamă ceva mai veche, însă prinde perfect loialitatea inefabilă a fanilor lui Atlético. Aproape că n-are sens să ţii cu o echipă care pierde tot timpul. Şi cum justifici asta în faţă băiatului tău? Răspunsul vine tot într-o altă reclamă a clubului madrilen: „El corazon tiene rezones que la razon no entiende.”
Întreabă un fan al lui Real de ce ţine cu „galacticii” şi răspunsul vine imediat: pentru Di Stefano şi Puşkaş, pentru Zidane şi Raul, pentru ambii Ronaldo, pentru cele 31 de campionate şi 9 cupe europene. Pentru glorie. Să acceptăm aceste argumente, deşi autorul cărţii „Alb şi rosu”, istoria lui Atletico Madrid, ne avertizează: „Camera trofeelor de pe Bernabeu e că peştera lui Alladin: totul a fost furat.”
Prizonierii unui sentiment
La Atlético, e altfel. Loialitatea fanilor săi pare inexplicabilă – ţine mai mult de sentiment, devotament, pasiune. Fernando Torres explică cel mai bine ce înseamnă să fii crescut în spiritul conchoneros, al „saltelarilor” cum sunt porecliti: „Suporterii lui Atlético sunt prizonierii unui sentiment, ai culorilor clubului. Fanii lui Real sunt prizonierii rezultatelor şi dacă ele nu vin, nu mai vin nici fanii.” În peluza de pe Vicente Calderon umblă o vorba: Atlético hasta la muerte; Madrid hasta la próxima derrota. Atletico până la moarte, Madrid până la următoarea înfrângere.
Vârful lui Liverpool îşi continuă explicaţia: „Atlético reprezintă o bătălie continuă cu şansele, să fii un atletico înseamnă să nu te predai niciodată. Copiii spun uneori: ‚De ce să ţinem cu Atletico când ei pierd întotdeauna şi fanii Madrid-ului sunt mereu fericiţi? Dar nu sunt fericiţi. Dacă ţii cu Atletico suferi, dar devii mai puternic.’ De asta bunicul meu e un atletico adevărat, şi de asta
