Discursurile şi dezbaterile despre educaţie au o tendinţă enervantă de a fi inutile şi inutil de conflictuale. Inutile pentru că, de cele mai multe ori, cei implicaţi cad de acord că educaţia este sau trebuie să fie o prioritate, interesele copilului – mai presus de orice şi dascălii – respectaţi. Bun, şi? Aici intervine partea cu inutil de conflictuale. Dacă stai şi analizezi diferenţele reale între soluţiile propuse de diversele părţi care par gata să se păruiască, observi că, de fapt, aceste diferenţe reale sînt minimale sau oricum minore faţă de tabloul general. De fapt, orgoliile sînt mai mari decît diferenţele, şi de aici apare o imposibilitate de a dialoga, de a conveni asupra punctelor de acord şi dezacord. Dar, înainte de toate, dezbaterea suferă de o lipsă de sistematizare. Care este relevanţa clasei a IX-a? Care este relevanţa alegerii rectorilor? Nu reuşisem să înţeleg pînă nu m-am documentat eu însumi asupra noului proiect de lege propus de minister şi pînă nu am stat de vorbă cu cei implicaţi.
De unde acest număr din Dilema veche. Încercăm să dezbatem altfel decît în talk-show-urile de televiziune. Nu concentraţi obsesiv pe cîteva puncte de conflict, ci întîi identificînd temele importante şi apoi trecînd în revistă soluţiile propuse de diversele părţi politice pentru acele teme. Ne-am concentrat, deci, pe patru puncte pe care le considerăm esenţiale: Consiliile de Administraţie ale şcolilor (cine ia decizia, în ce proporţie sînt reprezentaţi părinţii), cum se face titularizarea profesorilor şi care este relaţia acestora cu şcoala unde predau, cum se asigură calitatea învăţămîntului universitar şi cum se aleg conducerile universităţilor în contextul autonomiei universitare. Sigur, mai sînt şi alte teme importante, dar noi nu sîntem nici Minister, nici Parlament, ci doar o revistă. Dacă lămurim cititorii măcar în aceste patru puncte, despre op
