Sunt ultimii. E dureros, dar într-o zi din viitorul apropiat nu vor mai exista nici aceştia. Căci timpul, nemernicul de timp, n-a ţinut şi nu vrea să ţină seama de faptul că e vorba despre nişte eroi, şi a tot trecut peste ei, îmbătrânindu-i. Pe unii i-a apropiat de vârsta de 100 de ani. Mi-a fost dat să particip zilele trecute la o întâlnire cu dumnealor.

Erau vreo douăzeci în total. Împreună atingeau, fără nici o exagerare, vârsta de aproape 2000 de ani, adică vârsta pe care o avem noi, românii, ca popor. Vă daţi seama ce privilegiu tulburător! Să stai faţă în faţă cu însăşi istoria! Cei douăzeci erau în marea lor majoritate generali. Dar şi cei care nu erau generali erau, din punctul de vedere al inimii mele, generali. În orice caz, atunci, la început, au fost cu toţii soldaţi.

Faptul că războiul i-a pus în situaţia de-a dormi nopţi de-a rândul sub cerul liber pe câmp, trăgându-şi peste ei cerul încărcat de stele, a făcut ca acestea, stelele, adică, să le ducă, mulţi ani după aceea, dorul, şi să-i caute, coborându-le pe umeri. Ei sunt egali în glorie şi, dincolo de numărul de stele de pe umeri, sunt egali şi în grade. Erau, cum spuneam, douăzeci de generali cu vârste cuprinse între 82 şi 96 de ani.

Câţiva dintre ultimii veterani de război, dintre băieţii care habar n-aveau în ziua când ţara i-a chemat sub arme că vor ajunge în veacul următor de-o vârstă cu istoria. N-a cerut nici unul dintre ei adeverinţă de erou. Nici în vremea aceea, nici mai târziu. N-au cerut nici zilele trecute aşa ceva. Veniseră la o întâlnire a câţiva generali de azi, din conducerea Ministerului de Interne, pentru a se şti că sunt încă vii şi că vor rămâne aşa, chiar dacă mai puţini la număr, şi anii următori.

Şi pentru a ne arăta nouă, celor aflaţi acolo, cum este să stai drept în faţa vremii şi a vremurilor. Deoarece aşa au stat dragii de ei