Elevii şi studenţii care termină şcoala fără să fi avut cel puţin un profesor pe care să-l fi admirat, să-l fi respectat ca pe omul providenţial al anilor de formaţie sunt sufleteşte nişte infirmi. E tare greu să te ridici singur, să bâjbâi, să nu ai pe nimeni care să-ţi spună "Aşa e bine, băiete" şi în cuvântul căruia să crezi. Odinioară, până spre sfârşitul perioadei interbelice, era o chestiune de prestigiu să te recomanzi prin magistrul pe care l-ai avut.
Odinioară, calitatea magistrului garanta calitatea şcolirii
De fapt, se practica reciprocitatea în garanţii. Şi magistrul era interesat să fi avut discipoli merituoşi, ca să nu-i afecteze statutul. În autobiografiile lor, nu numai discipolii treceau numele magiştrilor, ci şi aceştia îşi numărau, în povestea vieţii, elevii şi studenţii realizaţi mai apoi profesional.
Absolvenţii academiilor de artă aveau şi mai multe motive decât licenţiaţii universităţilor şi ai politehnicilor să-şi citeze chiar şi pe cărţile de vizită profesorii care i-au făcut artişti. Ceea ce pare azi că era cândva doar un obicei, un simplu protocol didactic, interesa esenţa educaţiei în şcoli. Tot mai puţini sunt azi tinerii care pomenesc în cataloagele expoziţiilor personale sau în succintele biografii de reper numele profesorilor lor.
Se petrece tot o reciprocitate, dar în sens negativ: absolvenţii nu prea au motive să-şi amintească de neisprăviţii lor de îndrumători, iar profesorii-artişti, cu cât sunt mai stimabili şi mai cunoscuţi, cu atât mai rezervaţi sunt cu amintirea promoţiilor pe care le-au păstorit. E ca şi cum un contract de fidelizare, dublat cu unul de încredere şi respect, ar fi expirat, iar altul, care să dea un înţeles superior tandemului elev-profesor, încă n-a fost instituţionalizat.
Am avut curiozitatea să intru adânc în structura Saloanelor Oficiale pariziene, plecând de
