(Acest interviu a apărutîn Dilema, nr. 361, 14 - 20 ianuarie 2000)

Cine s-ar fi aşteptat ca numărul aniversar al revistei noastre, cu tema “catastrofa la români”, să apară tocmai în ajunul unui dezastru anunţat cu precizie? Puţină lume îşi mai aminteşte că aceasta a fost tema primei Dileme, pe care ne-am propus să o reluăm după şapte ani, cu mult înainte de a şti ce s-ar putea să ni se întîmple mîine. De-a lungul timpului, Dilema a fost învinuită adesea că ignoră adevăratele problemele acute ale prezentului: astăzi ar fi posibil să ne aflăm într-o “actualitate” pe care n-am dorit-o nicidecum. Dar, chiar dacă n-ar fi fost vorba de prezicerea unei nenorociri, tot prost nimerim, dacă apărem în 14 ianuarie 2000: a vorbi despre catastrofă în preajma unei sărbători, împlinirea a 150 de ani de la naşterea poetului naţional, nu dovedeşte decît - o dată în plus - obiceiul nostru de a fi în răspăr cu opinia generală (vezi şi atît de discutatul număr “Eminescu”). Nimic de făcut: să ne împăcăm deci cu soarta pe care singuri ne-am ales-o, atunci cînd am hotărît să ne numim Dilema şi să propunem cititorilor ca prim subiect de meditaţie “catastrofa”, o temă perenă la români, după cîte se pare.

Tema în patru variante

Stimate domnule Pleşu, ce putem spune astăzi despre catastrofa la români?

Subiectul fiind încărcat de emotivitate, de un “vibrato” mai mult sau mai puţin isteric, e bine să procedăm - more geometrico - la anumite simplificări clarificatoare. Înclin să cred că, în România de acum, simţul catastrofei, catastrofismul în general, nu e lucru serios. Nu ştiu dacă aşa a fost totdeauna. Poate că la noi s-a cultivat mereu această temă, cu oarecare frivolitate, dar acum ea apare pe piaţă cu motivaţii care nu au nici o legătură cu patosul ei real. Există, bineînţeles, şi personaje care trăiesc autentic în orizontul catastrofei: naturile apo