Trăiesc, alături de alţii, o viaţă la PET. Aşa cum se bea o bere la PET. Prietenii mei - vorba unei reclame - ştiu de ce. Sunt sigur că ei înţeleg perfect, din prima, care e chestiunea în discuţie, fără să mai aibă nevoie de detalii.
Trăiesc o viaţă la PET exact aşa cum se bea o bere la PET. Împreună cu prietenii, acasă în general, uneori "la iarbă verde", tot într-un cerc restrâns, al încrederii. Berea la PET nu o poţi bea în public. E ruşine. La un restaurant, la o terasă, nici nu-ţi trece prin cap să comanzi bere la PET. Nu. Comanzi bere la sticlă de zero virgulă cincizeci, la doză sau, dacă vrei să te dai şmecher, ceea ce arareori este cazul în rândul băutorilor de bere la PET, ceri la sticlă de zero virgulă treizeci şi trei. Da' te dai de gol! Ştii cum?! Pentru că bei multă. Comanzi la sticle de alea "finescu", pentru oameni subţiri, ca apucatu' până când se adună tot de-o bere la PET de căciulă.
Berea la PET are nişte caracteristici fundamentale. Nu ocupă mult spaţiu. O poţi transporta mult mai comod decât patru sau cinci sticle de jumătate. Nu le sare in ochi vecinilor. Nu face zgomotul pe care l-ar face sticlele ciocnindu-se între ele. Dar, înainte de toate!, e foarte-foarte ieftină. Ceea ce atrage prieteni în jurul ei. Care nu-şi mai fac probleme în legătură cu banii. Asta are darul de a destinde instantaneu atmosfera. Pentru că oricine, oricând, poate pune la bătaie berea lui la PET. Aha, şi mai e ceva extrem de important.
Berea la PET are acelaşi gust ca berea scumpă dacă nu eşti fiţos şi nu te legi de amănunte nesemnificative în loc să acorzi atenţie exclusiv scopului urmărit, a celui final. Faptul că, bând bere la PET, ai senzaţia că le tragi o ţeapă filfizonilor care cheltuie bani pe bere la sticlă creează o castă între cei care savurează o bere la PET.
Aşadar, sunt oricând gata să împart cu cei apropiaţi
