(Acest interviu a apărut în Dilema nr. 314, 12 - 18 februarie 1999)

Curtea gazdei seamănă cu o tranziţie care şi-ar conserva succesiunea tuturor etapelor: începe cu două maşini străine, mult alergate, şi se termină cu un cort cenuşiu, avînd în mijloc marele ceaun, emblemă a vieţii nomade ancestrale. Cişmeaua de fontă şi bucătăria separată de locuinţă evocă atmosfera vechii periferii. În peisaj rural nemodificat, în vecinătatea unei îngrădituri pline de curci şi bibilici, funcţionează din plin “industrializarea”, cuptorul de topit metal. Casa propriu-zisă, ridicată prin anii '70, s-ar putea reclama de la un “rococo tîrziu”: risipă de fier forjat, de stucaturi de ipsos, de simili-marmură; în fiecare odaie, cîte o frescă în ulei redusă la dimensiunile unui tablou obişnuit “Răpirea din Serai”, “Car cu boi”, “Natură moartă cu pepene şi struguri”. Fotolii moderne, masive, covoare groase, un ventilator rotitor, ca-n birourile firmelor prospere. Gianina lui Manşonică, nora bulibaşei Ion Mihai Pletos din Sinteşti, cu care discutăm despre moda gipsy, desfăşoară în faţa noastră o garderobă parcă nesfîrşită, impresionantă prin colorit şi calitatea materialelor: nu scoate hainele din vreun dulap, ci le ia de pe umeraşele atîrnate pe pereţi într-o ordine perfectă. Ne îmbie cu o cafea de zile mari, preparată după reţeta moştenită de la “mama Bobocica” şi turnată din ibric cu lentoare de ceremonial, să “nu i se zguduie inima” şi să i se împartă egal tăria în ceaşca fiecărui oaspete. Se pare că după plecarea noastră frumoasele ceşti vor fi aruncate la gunoi, pentru că din ele au băut nişte persoane “impure”, adică de altă etnie. Aşa-i obiceiul din strămoşi. La o eventuală vizită viitoare, la care sîntem invitaţi călduros, s-ar putea să găsim familia bulibaşei mutată la o nouă adresă, la şosea, într-o “pagodă” de vreo 30 de camere, aflată acum la roşu. Aşa că Gianina ne dă n