În urmă cu 7-8 luni, estimam că Statul român ar putea intra în faliment dacă nu se vor fi luat măsuri economice sănătoase de ieşire din criză. Autorităţile române însă tocmai obţinuseră un împrumut masiv de la FMI şi de la Comisia Europeană şi nu aveau timp de astfel de "glume", iar politicienii noştri erau în campanie electorală, fiind ocupaţi să cheltuie bani pentru coafarea realităţii şi îmbrobodirea populaţiei.
Acum, când se văd cu ochiul liber efectele crizei (îndelung şi obstinat negate de autorităţile române) şi când FMI cere Guvernului dovezi ale eforturilor anticriză, Preşedintele României, din proprie iniţiativă, anunţă, foarte constituţional, decizia sa de a impune Guvernului tăierea nediferenţiată a 25% din salariile tuturor bugetarilor, a 15% din bugetul pensiilor şi a 15% din bugetul ajutoarelor sociale. Nu ştiu cum va face acest lucru Guvernul - efortul legis-lativ necesar fiind imposibil de finalizat în aşa fel încât măsurile respective să intre în vigoare din 1 iunie - dar, din perspectiva cetăţeanului plă-titor de taxe şi impozite, gestul preşedintelui şi atitudinea Guvernului reclamă demisia amândurora.
Statul român este ca un comerciant care a luat un credit de la o bancă, credit pe care nu îl mai poate rambursa. Băncile, în astfel de cazuri, au două opţiuni - falimentul sau restructurarea creditului. A doua opţiune se aplică doar în cazul în care comerciantul sau acţionarii lui se obligă la unele sacrificii în plus, spre exemplu, aduc bani de acasă sau aduc garanţii în plus. Statul român este un comerciant cu un buget cam de 40 miliarde euro, la care se adaugă alte 10 miliarde euro din contribuţiile anuale de asigurări sociale. Contribuţiile sunt banii pe care îi plătim ca, la nevoie, de exemplu, la bătrâneţe, boală sau şomaj, Statul să ni-i dea înapoi. Cu toate acestea, administratorii acestor bani, Guvernul şi supra-guvernul, adic
