De ce o nouă lege, de ce nu repararea celor existente pînă acum?

Din două motive principale. Primul: vechea lege a fost atît de mult modificată, încît la ora actuală nu există coerenţă între diferitele prevederi, între modul în care a fost conceput sistemul educaţional izvorît din legea respectivă şi realitatea de astăzi. Al doilea motiv: necesitatea de dezvoltare din punct de vedere educaţional a României nu mai este acoperită de vechea lege. De pildă, administrarea şcolilor este mult prea centralizată. Această lege nouă trebuie să fie un pas înainte clar, limpede, fără a cădea în dificultăţi organizatorice care izvorăsc din modificări ale modificărilor. Şi există şi un motiv politic pînă la urmă, poate cel mai semnificativ. A existat pentru prima dată în România în ultimii ani un diagnostic clar al sistemului educaţional, pus de Comisia prezidenţială. În urma acelui diagnostic a existat un consens politic prin Pactul Naţional pentru Educaţie. Este al doilea document la care au aderat toate partidele din România după Pactul de Integrare Nord-Atlantică din 1995. Acest consens trebuie să se materializeze într-o construcţie nouă, curată, coerentă pentru reforma educaţiei.

Să vorbim despre aceste Consilii de Administraţie ale şcolilor. Propuneţi Consilii care să guverneze şcolile, compuse o treime din profesori, o treime din părinţi, o treime din autorităţile locale. De unde această idee?

Teoriile educaţionale arată un lucru foarte clar: nimeni nu poate să gestioneze o şcoală mai bine decît cei care au interes în acea şcoală. Cine sînt acei oameni? Părinţii, profesorii şi colectivitatea locală care finanţează şcoala. Din punct de vedere practic este clar că, atunci cînd iei o decizie pentru o şcoală dintr-o comună, acea decizie va fi mult mai bună dacă este luată la nivel local decît într-un birou din Ministerul Educaţiei. Aducerea deciziei