Măsurile dure anticriză, anunţate de preşedinte în numele Guvernului, au stârnit reacţii acute, în special din partea sindicatelor. Acestea ameninţă cu scoaterea oamenilor în stradă şi, voalat, previn asupra unor posibile reacţii de tip grecesc.

Pentru orice om cu scaun la cap – şi nu mă îndoiesc că printre liderii sindicali există astfel de exemplare – este aproape limpede că situaţia în care s-a ajuns este, practic, fără ieşire şi, oricâţi oameni ar ieşi în stradă şi oricât de violent ar protesta, aceasta nu poate fi o soluţie. Iar să arunci vina asupra bietului domn Jeffreys şi a colegilor săi ar fi pur şi simplu nedrept. Ei îşi fac treaba pentru care au fost trimişi după ce am chemat noi în ajutor Fondul. Ştiu câteva lucruri clare: că trebuie să se asigure că banii împrumutaţi se vor întoarce (cu dobânzile aferente, mai mici decât cele de pe piaţa bancară) şi că pentru asta trebuie aplicate, cu seriozitate, câteva măsuri. Întrucât cea care părea cea mai la îndemâna guvernanţilor – reducerea aparatului şi a cheltuielilor administrative – nu a fost pusă în aplicare de factorii politici de decizie, rămâne doar alternativa „taxării” întregii populaţii. Cu alte cuvinte, dacă vreţi să vă menţineţi intact obezul aparat al administraţiei publice, trebuie să-i puneţi la regim pe toţi, inclusiv pe cei slăbănogi.

După anunţul prezidenţial asupra măsurilor convenite, s-ar putea trage concluzia că Puterea şi-a asumat responsabilitatea acestora. La prima vedere e un fapt pozitiv. Dar cum mişcarea are efecte dure asupra tuturor, se ridică o întrebare: au avut mandat Băsescu&Co să facă acest lucru? Ce i-a făcut să bănuiască că naţiunea – „românii”, cum le place să spună – vor fi de acord să plătească solidar pentru greşelile celor care au adus ţara în această situaţie? Pe vremea lui Ceauşescu o astfel de atitudine ar fi părut perfect normală. Atunci liderii politici