Împlineşti cincizeci de ani. Ai fost frumoasă şi încă mai păstrezi ceva, destul de consistent, din imaginea de „animal de rasă“ de care te bucurai odinioară. Eşti în autobuz. Te duci să te întîlneşti cu vechea trupă de prieteni, ca să-ţi serbezi, la o cîrciumă bună, aniversarea. E aglomerat, dar îţi place, pentru că mai furi cu urechea, de ici, de colo, fragmente din conversaţiile celorlalţi. Eşti în starea aia pe care nu ştii s-o defineşti, sau nu vrei, pentru că, dacă ai face-o, te-ai întîlni cu propriul adevăr. Şi n-ai nici un chef să faci treaba asta. Alături, două puştoaice înţolite fistichiu şi boite ca Cyndi Lauper vorbesc despre vîrstă. Li se pare că, la 30 de ani, eşti cumplit de bătrîn şi că e mare minune dacă apuci vîrsta asta nasoală, la care nu mai e nimic de făcut. Şi, dintr-odată, zîmbetul îţi dispare, atunci cînd îţi vezi chipul reflectat în geamul autobuzului. Ai depăşit, cu douăzeci de ani, limita maximă a vîrstei pe care o poate înţelege o puştancă. Pentru ea, de acolo începe neantul. Nici n-ai auzit-o pe doamna în vîrstă, la vreo şaptezeci, optzeci de ani, care te-a rugat să-ţi muţi poşeta, ca să se aşeze ea. Îţi ceri scuze, dar ea îţi răspunde acru că nu-i nimic, oricum, la vîrsta asta, oamenii nu se mai văd. Nimeni nu-i mai bagă în seamă. Şi pentru că nu-ţi tihneşte mutra insinuant-acră a bătrînei, întorci capul şi te uiţi pe geam. Afară e întuneric, iar imaginea din autobuz se reflectă aproape perfect, ca într-o oglindă. Feţele proaspete şi boite ale puştancelor. Băieţii din spate care filează orice mişcare feminină. Un decolteu îndrăzneţ, găzduind, neîncăpător, sînii tineri şi superbi ai unei domnişoare care, negăsindu-şi loc pe scaun, se ţine de bară, imperial conştientă de faptul că toate privirile se lipesc deznădăjduite de trupul ei. Apoi, uluirea. Tu nu mai exişti în lumea acestei imagini. Chipul tău reflectat în geamul autobuzului…