Lipsa igienei este o constantă a societăţii româneşti, de ieri sau de astăzi. Ea se reflectă, de pildă, în numeroasele maladii venerice: leucoree, blenoragie (numită în epocă sculament), sifilis (sfrînţie sau boala galicească), scabie. Doctorul Andreas Wolf vorbeşte, pe la 1780, de o „scurgere albă“, probabil leucoree, specifică multor femei din toate păturile sociale: „Scurgerea albă este atît de deasă în toată ţara, încît majoritatea femeilor o crede ca urmare naturală a convieţuirii cu bărbatul“. Tot el arată omniprezenţa scabiei sifilitice, a blenoragiei şi a sifilisului în rîndul moldovenilor. Cît despre munteni şi bucureşteni, aceste boli, născute şi propagate în mare parte şi datorită lipsei igienei, sînt la fel de prezente, combătute de doctorul Constantin Caracaş în a sa Topografie a Munteniei. „Sifilisul – scrie doctorul Capitalei – este răspîndit astăzi în toată ţara de prostituatele păcătoase, care cutreieră fără ruşine cîrciumile satelor“. Guvernul ar trebui să ia măsuri „înţelepte“ care să curme „întinderea acestei contagiuni vătămătoare“ şi să modereze „această mulţime de femei murdare“.

La 1829, un alt doctor, Ştefan Piscupescu, oferă soluţii „cercate“. Pentru a evita orice boală venerică, Piscupescu recomandă apa călduţă din abundenţă mai toată ziua: „pentru ţinerea curăţeniei acestui mădular ce ţine frumuseţea trupului este apa cea caldă îndestul a să urma, însă nu numai îndată după toată împreunarea, ci şi canonisit pe toată ziua de doao ori, pentru curăţenia balelor ce se slobod dintr-însul pe toată ziua“. Dar cum această „frumuseţe a trupului“ nu este bine întreţinută, nu numai de femei, ci şi de bărbaţi prin contaminare, bolile venerice sînt o realitate. Printre acestea, mai întîi, cele comune: „poala albă“ şi „sculamentul“. Leacul: „glisterul de matcă“, adică un fel de irigator incipient cu ajutorul căruia femeile bolnave se pot spăl