Deşi Festivalul Internaţional Shakespeare nu s-a încheiat decît în Craiova natală, continuînd, cîteva zile încă, în Bucureştiul adoptiv, şi deşi am „ratat“, din felurite motive, cîteva spectacole cu Hamlet, piesa căreia reuniunea i-a fost, anul acesta, dedicată integral (printre altele, o montare sosită din Coreea şi lăudată cu înflăcărare de toată lumea), deşi nu am, prin urmare, ceea ce s-ar chema perspectiva completă asupra evenimentului, o sumă de concluzii pot fi, totuşi, (ex)trase din ce am văzut pînă acum.

Despre festival, mai întîi. Cu toate că, aşa cum spuneam în articolul de săptămîna trecută, obsedanta criză economică şi-a lăsat greutatea strivitoare şi asupra întîlnirii craiovene, lipsind-o de unele participări prestigioase, Festivalul Internaţional Shakespeare continuă să rămînă una dintre cele mai importante şi mai atrăgătoare „defilări“ scenice din România, aspirînd chiar, cu şanse bune, la titlul de cea mai. Neverosimilul animator cultural – mai mult, aşadar, decît teatral – care este Emil Boroghină pare să reuşească şi acolo unde alţii ar capota fără glorie. Dincolo de toate reproşurile ce i s-ar putea aduce (dar cine se ridică, oare, peste cîrteala contemporanilor?), patriotismul său oltenesc, combinat cu ambiţia, cu un simţ al valorii care nu se înşală decît extrem de rar şi, mai însemnată, poate, decît orice, cu o pasiune pentru teatru frizînd fanatismul, susţine an după an complicatul edificiu al acestui festival de autentic nivel internaţional, indiferent de norii (vulcanici ori de alte soiuri), vijeliile, îngheţurile şi secetele ce se abat asupra sa, asupra noastră, asupra universului. Sfidînd imposibilul, improbabilul, impenetrabilul (şi, nu o dată, ridicolul), Boroghină continuă să-şi făurească, neabătut, opera vieţii. Este – ar trebui să fie – un om fericit: cîţi dintre noi se pot lăuda că şi-au găsit cu adevărat vocaţia şi locul