Dacă peste noapte, din cauza unor prezumtive maladii transfrontaliere, s-ar institui un soi de carantină naţională, care ar face ca tirurile cu marfă să nu mai intre în România, ţara ar căpăta în scurtă vreme un aspect post-apocaliptic. Specialişti în servicii şi comerţ, românii ar constata că pieţele agro-alimentare, alimentate de angrosiştii dependenţi de importuri, s-ar goli brusc, fără să fie nici pe zecime ocupate de producătorii autohtoni, pe cale de dispariţie sau semi-falimentari. Supermarketurile ar începe să arate ca magazinele cu autoservire de dinainte de 1989, cu grămezi aranjate fantezist de unu-două produse, gen morcovi în apă, halva sau eugenii. Readuşi într-un soi de comună primitivă, mulţi români ar putea fi, poate, siliţi să împlânte cazmaua în tarlalele ţinute pentru speculă şi iluzorii ansambluri rezidenţiale, iar întreprinzătorii ar fi siliţi să redescopere roata, adică să reînveţe să fabrice aproape tot, de la scobitori până la hârtie igienică.

Dacă s-ar face în momentul de faţă o evaluare realistă şi sinceră a proporţiei în care românii cumpără şi consumă produse din import, rezultatul ar fi şocant. Iar răspunsul clasic la orice afirmaţii politicianiste despre redresarea economiei – „Care economie?” –, şi-ar dovedi încă o dată justeţea. Îndeletnicirea de bază a românilor – intermedierea gen cumpăr mai ieftin şi dau mai scump, specula imobiliară bazată pe aceleaşi blocuri comuniste învârtite într-un tăvălug al scumpirilor, buticul, „snack-bar”-ul, bodega, cafeneaua, cazinoul, motelul cu preţuri nesimţite şi cearşafuri prespălate, publicitatea, ţăcăneala caselor de marcat puse în şir indian în hiper-marketuri, oricât de mare ar fi procentul în care au devenit parte integrantă a vieţii românilor –, nu au cum să ţină locul unei economii reale, bazate pe producţie.

Însă orice discuţie despre producţie şi rolul statului în economie se o