Stimată redacţie,
În nenumărate rînduri, aş fi vrut să vă scriu stimulată de temele abordate în revistă, dar cea din nr. 314 este mult prea ofertantă (deja un neologism din trendul actual) pentru a nu-mi provoca oarece observaţii.
Din capul locului vă spun că sînt profesoară recent pensionată, aşa că veţi deduce că pregătirea mea şcolară (la toate nivelurile) s-a desfăşurat în „regimul de tristă amintire“ (altă exprimare la modă din noul limbaj „de lemn“), cu toate inepţiile sale, însă cu o mult mai structurată organizare a învăţămîntului.
Exista „învăţămînt primar“ (pe care eu, personal, l-am finalizat cu un examen de absolvire), apoi cel „gimnazial“, de 3-4 ani (finalizat, ani în şir, tot cu examen de absolvire – în cazul meu). După acest segment, generic numit „şcoală generală“, elevul se îndrepta spre liceul teoretic, cu perspectiva facultăţii, sau spre şcoala profesională, dacă vroia să-şi însuşească o meserie. La aceste trepte se intra cu examen de admitere şi, nu de puţine ori, la şcoala profesională se intra mai greu decît la liceu! După liceu era obligatoriu examenul de bacalaureat/de maturitate, cu cîte 7-8 materii (în funcţie de profil: real/uman). Era un examen greu, foarte greu, erai „fruncea“ dacă luai media 8-9. Nota 10 la bacalaureat era de domeniul visului! Apoi te duceai să dai examen la facultate, fiecare după aptitudini, dorinţă şi ştiinţă!
Pentru că asta era: ştiinţă! După finalizarea tuturor treptelor de şcolarizare, aveai însuşită ştiinţa de a învăţa ceea ce se cerea la admiterea în facultate: fără meditaţii, fără programe speciale de consultaţii sau pregătire suplimentară în şcoală sau de către facultăţi. Această „ştiinţă“ nu o mai are învăţămîntul „pre-universitar“ de azi. „Hiba“ porneşte de la cele circa şapte versiuni ale legii învăţămîntului, de la programele scandalos de stufoase şi, pe cale de consecinţă, de
