L-am ascultat zilele trecute, a nu ştiu cîta oară, pe Lucian Raicu citind primele paragrafe ale eseului său despre Bacovia, „Învingătorul“ din Calea de acces. Raicu citeşte, iar soţia sa, Sonia Larian, îl înregistrează cu ajutorul unui casetofon împrumutat de la Sorin Titel, într-o după-amiază prăfoasă din anii ’80, ultimii în care cei doi locuiau încă la Bucureşti, pe Ştefan cel Mare, la numărul 17. De-afară se aude un vacarm infernal, constant, înnebunitor, care nu perturbă însă lectura şi nici tonic-jucăuşa exclamaţie din final, out of record: „Cum e? Cum e? Cum e?“. E acolo, pe Ştefan cel Mare, o zonă a geografiei literare româneşti, iar cuplul Lucian Raicu – Sonia Larian a fost, fără îndoială, unul dintre personajele duale ale acesteia; e o zonă stranie şi obsesivă ale cărei motoare „se aud“ în această înregistrare pe care am primit-o într-o după-amiază ploioasă, la Paris, în apartamentul din Rue Bargue, unde Lucian Raicu şi Sonia Larian (autoarea acelui roman extraordinar, Bietele corpuri) au locuit în ultimii ani.
„Ora criticilor nu va bate niciodată“
Nu l-am cunoscut pe Lucian Raicu altfel decît prin cărţile sale. Poate şi de asta vocea lui, pe care am auzit-o citind, pentru RFI, multe dintre cele 100 de scrisori din Paris proaspăt publicate la Editura Cartea Românească (şi multe altele care-şi aşteaptă rîndul), mă contrariază de fiecare dată. Mă contrariază tocmai pentru că o cunosc deja de multă vreme, dar nu aşa cum o aud articulată în eter, ci ca voce interioară a unor cărţi esenţiale (nu doar pentru literatură) pe care le-am citit de-a lungul timpului. E aceeaşi voce interioară care scria-spunea: „Zadarnic, ora criticilor nu va bate niciodată, cîtă vreme vor fi scriitori care să-şi aparţină lor înşile, şi critici care să aparţină tuturor scriitorilor, cîtă vreme vor exista critici somaţi să înţeleagă totul şi adevăratele sensibilităţi sc
