Se va încheia odată cu Traian Băsescu mitul liderului providențial în politica românească? Nu cred. Faptul că Traian Băsescu a fost posibil după experiența Ion Iliescu e cel mai bun exemplu în acest sens. Inclusiv întrebarea celor care încă îi mai găsesc argumente actualului președinte: ”dar dacă nu ar mai fi Băsescu, cine i-ar lua locul?”, urmate de atacuri la adresa liderilor opoziției, conțin o doză substanțială de dependență față de acest mit.

În contrabalans nu se pun idei, ideologii, soluții, ci oameni. E drept, ideile, ideologiile, soluțiile nu pot fi despărțite de oamenii care și le asumă și luptă pentru ele, dar nici nu pot fi identificate cu aceștia. O idee nu poate fi credibilă dacă cel care o enunță nu e, la rândul lui, o persoană credibilă. Exemplul cel mai clar a fost, în acest sens, Mircea Geoană. Puțini au înțeles ideea, cel puțin în aparență contra firii, a unei guvernări negociate între dreapta și stânga într-un moment de criză. Asta și pentru că Geoană nu era (și nu este) omul care să ofere credibilitate unei asemenea idei. Chiar și cei mai mulți care l-au votat, nu au făcut-o gândindu-se la această soluție, ci fie pentru că erau pesediști convinși, fie pentru că au votat anti-Băsescu.

Pe de altă parte, oricât ar fi de charismatică o persoană, dacă este tributară unor idei fixe, eșecul e garantat în timp. I s-a întâmplat și lui Ion Iliescu și, în cele din urmă, i se întâmplă și lui Traian Băsescu. Și încă într-o asemenea măsură în care Iliescu ar putea fi invidios. Pe vremea Pieței Universității, fostul lider comunist nu capitaliza mai mult de 20% din antipatiile românilor. Astăzi, procentul de antipatie adunat de Băsescu e de cel puțin trei ori mai mare.

Din eroul care punea punct hegemoniei PSD (asimilată în mentalul colectiv ca o prelungire a comunismului), Băsescu a devenit un simbol al răului absolut. Iar acesta nu e punct