Nu mă aşteptam la această invitaţie, iar când a venit m-am prins din tonul în care a fost spusă că aş fi făcut o mare impoliteţe să o refuz. Aşa că am ajuns musafir de onoare al unei familii înstărite dintr-una din suburbiile sudice ale oraşului Chicago.

Singurul alb într-o casă în care şi gazdele şi ceilalţi oaspeţi erau afro-americani. Atmosfera a fost de la început extrem de degajată, eu m-am ţinut tare pe poziţii, am răzbit aproape toată porţia aceea uriaşă de carne facută regulamentar, americăneşte, pe grătarul din spatele casei şi mi-am pus gheaţa în diet coke cam câtă îmi pun la Bucureşti o vară întreagă în cola autohtonă. Discuţia a pornit de la criza economică, un subiect comun, la care am avut aceleaşi păreri, iar apoi a alunecat încet, încet, către ţară din care veneam. Cum e acolo, ce fac oamenii, cum se trăieşte în oraşul meu? Am tras de timp molfăind o aripioară picantă de pui în timp ce prin faţa ochilor îmi treceau imagini cotidiene din Bucureşti. Cu şoferii care o taie pe linia de tramvai şi te injură dacă te surprind pe tine, pieton, traversând strada pe verde. Şi care îi arată degetul mijlociu vatmanului căruia îi blochează calea cu portbagajul maşinii rămas o jumătate de metru peste şine. Cu mirosul insuportabil de pipi care îţi mută vara nările în faţa Gării de Nord şi prin colţurile bulevardelor, cu casele boiereşti din centru care arată ca şi cum ar suferi de râie, cu mizeria şi preţurile nesimţite din pieţe. Cu ghionţii în coaste încasaţi la metrou în orele de vârf şi cu veşnicele şantiere generatoare de praf, pe care muncitorii stau relaxaţi la taclale. Cu manelele care urlă în autobuz din mobilul câte unui puşti sigur pe el fiindcă e înconjurat de gaşcă înfierbântată şi cu cerşetorii care sar pe tine la tot pasul. Am înghiţit dumicatul de carne, am tras aer în piept şi am zis sigur pe mine: “Lucrurile sunt ok la noi acum. S-au făc