„Brătaia e ruptă din Rai", spune îndoielnica noastră înţelepciune populară. Bătaia aplicată de părinţi, desigur. În puţine culturi pedepsele corporale aplicate copiilor de către părinţi sunt privite cu mai multă dezinvoltură decât în România. Există un larg consens la noi în jurul ideii că pedepsele corporale fac parte în mod natural din educaţia acordată de părinţi odraslelor lor. În mentalitatea noastră, copilul trebuie „strunit". În imaginarul popular român, copilului trebuie să i se impună limite stricte, pentru că altminteri, precum o maşinuţă malefică predispusă în mod instinctiv spre rău, el „te pune la încercare". Psihologia noastră colectivă, cu solida ei doză de culpabilitate latentă, combinată cu neîncrede în ceilalţi şi cu un vârtos complex al inferiorităţii, ar deveni mai uşor de înţeles dacă s-ar studia fundaţiile acestei dogme, transmise din generaţie în generaţie, care spune că relaţia dintre părinţi şi copii se bazează în mod necesar pe un raport de forţe. Nu încredere reciprocă ne trebuie nouă în educaţie, ci control, altminteri copilul „îţi scapă din mâini".

Într-atât de larg este consensul în jurul acestei relaţii de putere, încât cel mai adesea victimele înseşi - copiii deveniţi adulţi - găsesc natural modul în care au fost tratate. „Tata era un om aspru, dar drept. Mă bătea de mă rupea, dar o şi meritam", îmi spunea nu de mult, cu convingere, un om altminteri normal, cel puţin în aparenţă, dar pe care îl suspectez acum că îşi bate copiii de-i stinge, pentru că altfel n-ar putea „să-i facă să priceapă". Exemplul fiind, de bună seamă, chiar el: a fost strunit la timp şi iată ce a ajuns. Îmi amintesc cum, în copilărie, colegi de clasă erau aduşi la şcoală de părinţi, cel mai adesea oameni simpli, care îi cereau profesoarei: „Tovarăşa, să-l bateţi ca pe hoţii de cai, că ăsta numai de frică înţelege". „Eu te-am facut, eu te omor!" era strig