O nuntă cu arme, cântece siropoase şi dansuri orientale ca în filmele cu mafioţi, o scenă de teatru în teatru care aduce a secvenţă sado-maso, un personaj principal cu Sidromul Tourette, o tragedie celebră transformată în comedie cu un personaj principal care se joacă cu publicul aşa cum fac soliştii la concertele pop-rock. Un monolog celebru („A fi sau a nu fi...") reluat de trei ori, în care îşi face loc, între vicisitudinile vieţii, şi „lupta cu birocraţia". O extraordinară concepţie video şi şase actori care se dovedesc a fi şi nişte foarte buni cameramani. Se întâmplă în spectacolul Teatrului Schaubühne din Berlin, prezentat la Bucureşti şi la Craiova, în cadrul Festivalului Shakespeare.
În viziunea lui Thomas Ostermeier, Hamlet nu este nici pe departe un erou tragic. E doar un copil mare care nu mai înţelege ce se întâmplă în familia lui, care îşi propune să mimeze nebunia, dar care, la un moment dat, ajunge nebun de-a binelea. Ostermeier foloseşte doar şase actori. În afara lui Lars Eidinger, interpretul rolului titular, ceilalţi interpretează două roluri. E o expresie a paranoiei lui Hamlet, care nu mai face distincţia între mamă şi iubită, între prieteni şi trădători. Ofelia şi Gertrude sunt jucate de aceeaşi actriţă, Horatio şi Guildestern de acelaşi actor, ş.a.m.d. Desigur, lipsesc unele personaje, printre care şi groparul, dar Hamlet îi preia o parte din replici. Şi, în plus, marea de pământ cu mormântul regelui mort în prim-plan e chiar mai sugestivă decât consideraţiile acestuia despre moarte şi măreţia lumească.
Cu stângăcia lui în mişcare şi gândire, Hamletul lui Eidinger e unul cu care nu prea ai cum să empatizezi. E un personaj care, încercând să afle misterul morţii tatălui său, mai mult strică lucrurile. Mai degrabă suferi după Polonius (cu figura sa de funcţionar) sau pentru batjocorirea inutilă a Ofeliei, decât să îi
