M-am mutat de curînd înapoi în provincie, cu gîndul că se apropie vremea cînd viaţa la ţară va fi mult mai bună decît cea de la oraş.
Încărcat cu tot felul de idei furate sau coapte în ultimii trei ani în Bucureşti de la Silver Hair Tourism, Contele Kálnoky, Mihai Eminescu Trust, Transilvania Trust, am hotărît să îmi analizez temeinic patrimoniul regiunii natale şi să mă întreb dacă ar putea cumva fi o bază pentru „o viaţă mai bună“, la modul foarte general.
Castelul Huszár, la 4 kilometri de centrul Reghinului, a fost una dintre recomandările prietenilor mei de încredere cînd i-am provocat cu o întrebare despre patrimoniul din Ţinutul Reghinului. Şi atunci m-am dus să-l vizitez pentru prima oară, deşi îmi petrecusem cel puţin 18 ani în această zonă.
Domeniul familiei Huszár, cu cele două corpuri de clădire în stil clasicizant de secol XIX şi grădina engleză, a avut, pînă la naţionalizarea din 1948, o „mini“ herghelie. Pe domeniul familiei se organizau concursuri de echitaţie.
Citisem în ziarele online că e pus la vînzare şi că o parte a acoperişului e prăbuşită, cu toate că e monument, iar preţul de vînzare este de 1,6 milioane euro. Cea mai recentă funcţiune a clădirii fusese cea de şcoală specială pentru copiii cu dizabilităţi.
Era o după-masă tîrzie de vineri cînd am ajuns la poarta castelului. Paznicul mi-a spus că fără aprobarea directorului nu pot să vizitez castelul, nici măcar de afară. Am renunţat pe moment să fiu insistent în faţa paznicului. Provocat însă de curiozitatea pentru castelul din locul unde am copilărit, am hotărît să dau un ocol de-a lungul gardului. Speram să găsesc o gaură prin care să pot vedea clădirea măcar din stradă. Găsisem doar o porţiune de gard lipsă, pe unde ziceau localnicii că intră ţiganii să taie lemne din parcul castelului. Am decis să intru, fiind conştient de faptul că pot fi considerat un infra
