Liniştea satelor
La câţiva kilometri de Făget, printre nişte dealuri line, pământul nu înseamnă doar baza pentru pădure sau locul pe care să-ţi cultivi plantele pentru de-ale gurii, ci şi sursa pentru un meşteşug care, chiar dacă nu stă să moară, nici nu se simte prea bine : olăritul. S-au întâlnit, pe aceste locuri, lutul bun de modelat şi oamenii vrednici să-l strunească şi să-l modeleze ca oale, ulcioare şi alte chestii vremelnice. Mai demult, găseai pe aici câte un olar cam la fiecare casă, căci meşteşugul era folosit şi transmis aşa cum dai mai departe taina facerii pâinii. Deşi nu prea mai e taină dacă ştie toată lumea cum se face un lucru. Dar numărul celor care ştiau a face oale, precum şi al celor care doreau să le folosească, a scăzut masiv şi astfel s-a ajuns ca Jupâneştiul, sat de olari mai demult, să nu se mai poată lăuda decât cu un singur om care duce meseria mai departe.
De pe drumul dinspre centrul Făgetului spre Margina faci o “dreaptă” şi depeni firul câtorva kilometri prin sate liniştite şi uitate de timp. Oamenii sunt sau pe la munca câmpului, sau în drum spre ea ori de la ea. Nimic nu-i mână de la spate, nimic nu-i zoreşte, de parcă treaba cu criza financiară ce macină continentele e aşa, un fel de telenovelă pe care o pot savura la telejurnale. Doar noi, cu maşina ceva mai nervoasă decât ar fi firesc pe drumurile acestea prăfuite, stârnim nu doar norişori cafenii, ci şi întrebări : „Ce-o fi cu oamenii ăştia şi de ce se grăbesc aşa?” Dar nu ne grăbim – e doar ritmul oraşului, care te prinde până la oase, şi de care nu poţi să scapi doar pentru că ai făcut o abatere de la drumul naţional, în Făget.
În calea noastră, oamenii merg pe mijlocul drumului, agale, de parcă niciodată n-ar putea trece pe acolo altceva decât o căruţă cu cai şi cu vecini de salutat, cu care să te întinzi puţin la poveşti. Ba chiar şi uitătura
