O serie de decizii luate în ultimii cîţiva ani în Europa au reuşit să mă alarmeze. Prima a constat în impunerea regulii unanimităţii la nivelul Uniunii Europene în ceea ce priveşte deciziile de politică externă sau folosirea forţei militare în alte scopuri decît cele umanitare. Fiindcă toată lumea trebuie să fie de acord, nu se ajunge la nici un acord. Drept rezultat, Europa nu poate dezvolta o politică externă comună. A doua hotărîre alarmantă a fost cea care a limitat bugetul Uniunii la numai 1% din produsul intern brut al statelor UE, împiedicînd astfel orice iniţiativă comună importantă în cea mai mare parte a ultimului deceniu. Cea de-a treia hotărîre vizează veto-ul britanic în cazul propunerilor lui Jean Luc Dehaene şi Jean Claude Juncker pentru funcţia de preşedinte al Comisiei Europene. Cînd ultimul „nu“ britanic a fost pronunţat, eu am anunţat cu tristeţe moartea Europei politice, declaraţie care mi-a atras critici dintre cele mai dure, inclusiv din partea prietenilor.

Astfel de decizii au devenit şi mai îngrijorătoare de-a lungul timpului, pe măsură ce nevoia unei Europe unite era tot mai evidentă. Numai o Europă unită şi puternică poate aborda probleme cum ar fi măsurile globale împotriva schimbărilor climatice, încurajarea de noi reguli financiare pentru a evita excesele care au dus la criza economică din 2008-2009 şi poate fi capabilă să ţină piept unei Chine în ascensiune, care va cumula în curînd 20% din comerţul mondial. În acelaşi timp, Germania, multă vreme purtătoare cu mîndrie a torţei europene, a început să întoarcă spatele acestei tradiţii, mai ales după ce piaţa le-a demonstrat germanilor că ţara lor este mult mai europenizată decît le-ar plăcea să creadă sau să conştientizeze. Germania s-a raliat de partea Europei atunci cînd criza atinsese apogeul, în urmă cu un an. Dar acum, cînd teama de un Armaghedon global s-a diminuat, Berlin