M-a pus pe gînduri o afirmaţie recentă a unui important ministru. Spunea domnia-sa într-un interviu acordat unei publicaţii centrale că singura dependenţă energetică a României, în acest moment, este cea faţă de Rusia, prin gaz, şi că prezenţa investitorilor ruşi în sistemul nostru energetic ar trebui încurajată, inclusiv prin afilierea noastră la megaproiectul South Stream. Avantajele ar fi, pe lîngă cel rezultat din afacerea ca atare, şi o anume deschidere politică a Rusiei faţă de noi. Nu am să comentez aspectele care ţin de politica energetică a României fie şi pentru că, nu demult, un ONG românesc tot mai important, Centrul Român pentru Politici Europene, a scos un foarte bun raport pe această chestiune, sugestiv intitulat „Învaţă să trăieşti cu Ursul la uşă. România şi securitatea energetică europeană“ şi nu aş avea nimic nou de adus după această contribuţie. Simt însă nevoia să amintesc cîte ceva despre felul în care ne-am raportat în ultimul secol la Rusia din convingerea – tipică unui conservator, recunosc – că nu sîntem deloc în faţa unei situaţii noi şi că, pe cale de consecinţă, nu avem nimic de inventat, ci avem doar de chestionat atent trecutul.

Asumînd toate riscurile care rezultă din simplificare, aş spune că relaţia României cu Kremlinul s-a desfăşurat, din punctul nostru de vedere, în două paradigme alternative. Prima a fost cea prin alianţe. Imediat după Marea Unire, Take Ionescu a fost cel care a evaluat situaţia României ca fiind cea a unei ţări proaspăt reîntregite pe seama vecinilor şi aflată, aşadar, între vecini cu porniri revizioniste şi cu interese în general ostile. Prin urmare, a clădit Mica Înţelegere, ca garanţie de securitate pentru noul stat român. În iunie 1921, a adus România alături de Cehoslovacia şi Iugoslavia într-o alianţă şi a militat pentru extinderea Înţelegerii şi către Grecia şi Polonia. Cum se ştie, Înţelegerea