Suntem (dovediţi!) neam de vicioşi. Viciile autohtone, care ne… ajută să ocupăm susul topurilor ruşinii în Europa, sunt multe. Suspiciunea (şi pâra), labilitatea (şi cleptocraţia), rivalitatea (şi agresiunea) sunt câteva. Trăim, postdecembrist, într-o democraţie surogat, de faţadă, de conjunctură. Nu ne aparţinem, fiindcă ne-am lăsat (ne-am vrut şi am cerut asta!) tutelaţi, dominaţi, salvgardaţi. Nu de grecotei şi bulgăroi eminescieni, nici de evrei şi ruşi antonescieni, ci de euro-atlantici globali.
Fanfaronada frustrărilor, fofârlica fratricidă, fiscalitatea crizismului ne fac să trăim în siajul psihozelor : a teroristiadei, decembriadei, a ceauşestiadei, a mineriadelor, a maghiariadei cofariene, a golaniadei, a bidericiadelor, a berevoeştiadei, a răpisiadei, a haissaniadei, a dosariadei, a electoraliadei, a preşedenţiadei (cu acel joc de cuvinte : bă, se sculă mai an, al doilea Traian!), a pedeleiadei şi a criziadei…
Suntem sub semnul fonosimbolismului lui Claude Hagege, sub „La violence du langage”, al lui Jean-Jacques Lecercle, suntem hipnotizaţi de sunete, strigăte, cuvinte. Suntem violentaţi de sensuri, sloganuri, devize, promisiuni. Suntem oameni-bannere. Un fel de hitlerism verbal a la Jean-Pierre Faye (vezi „Le langage meurtier”, Herman, Paris, 1996!) ne ţine sub starea de urlet, ne violează auz-văz-gustul!
Urbanul devine suburban, suburbia devine cloacă, iar România pare o mahala a haosului lingvistic. Registrele reale alunecă sub pamflet, vulgaritatea şi obscenul, libidinosul şi luxura, decadenţa şi delictul, trivialitatea şi dezgustul, kitschul şi mitocănia, ţigăneala şi injuria, scandalagiul şi scandalul, maneaua şi telenovela, acestea sunt „valorile” culturale ale ţării noastre considerate nu de mâna a doua, ci de third-hand.
Întrebarea (redundant-retorică şi perpetuă) rămâne aceeaşi : Ce e de făcut? Răspunsul (inclus, vechi şi,
