„Cel care crede că arta conversaţiei a murit ar trebui să încerce să-i spună unui copil să se ducă la culcare.“ Robert Gallagher
Am urmărit, preţ de cîteva săptămîni, emisiunea Supernanny de la Prima TV. O familie cheamă în ajutor un specialist pentru a primi sfaturi în educaţia copiilor. Problema, în cele mai multe cazuri, este că părinţii nu reuşesc să impună reguli, iar copiii se revoltă zgomotos. Ce urmează? Într-o primă etapă, supernanny analizează simptomele, cu ochelarii aşezaţi pe vîrful nasului şi mîinile încrucişate pe burtă. E acolo, la cîţiva centimetri de locul acţiunii, însoţind cu privirea necruţătoare, şi cu obiectivul camerei de filmat, zbieretele copilului şi răcnetele mamei. În sfîrşit îşi dă seama unde e problema, aruncă bărbia în faţă şi decide: etapa a doua, de stabilire a diagnosticului şi de prescriere a tratamentului. Copil şi mamă stau cuminţi pe canapea şi ascultă cum trebuie procedat: reguli pentru fiecare, ce se întîmplă dacă nu sau dacă da, care este răsplata, care este pedeapsa şi, în fine, colţul izolării, însemnat cu o inimă neagră, neagră de tot, cu o tăietură în formă de rictus. Începe etapa a treia, de implementare a programului: dacă mama nu reuşeşte şi nu reuşeşte, intervine dădaca, ferm şi vigilent. Îl tîrăşte pe copil la colţ, copilul zbiară, mama, numai mamă să nu fii, dă să-l ia în braţe, dădaca e hotărîtă să evite catastrofa şi o împiedică la timp. Din cînd în cînd, dădaca super îi semnalează mamei faptele greşite ale copilului. Mama regretă că a chemat-o pe supernanny. Poate doar o nanny ar fi fost de ajuns. Concluzia: supernanny e băgăcioasă. Şi pîrîcioasă.
DE ACELASI AUTOR Moş Crăciun cu ATV Scriitori cu corp No comment Un proiect curajos
Unde-i buba? Prin tot ceea ce face, supernanny se substituie autorităţii părintelui. Ce vede copilul? O străină care face ordine în casă, pe propria mamă certată c
